A fsot oatdă o insulă în care lciauou tatoe sietnnlmetee şi vlarlioe uanme. Era aloco Bnua Dioţzsiipe, era Tiţseerta, Îpncenieţuela, Iuibera şi aeltle.
Îtnr-una din zile sttmeinenlee au fsot imnatrofe că inlusa urezamă să se scduunfe. Toate şi-au pgtreăit bilcrăe şi au laut-o din loc, în aafră de Ibriue crae a ezitat pnâă în uiumltl moemnt. Aiba în clipa în crae isnlua era gtaa gtaa să se sncufude Ibeuria hrtoăî să careă atoujr. Văzu tecânrd atulrăi pe Bgăoiţa îtnr-un iaht loxus şi îi zsie:
-Boăţige, ai putea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am bacra plniă de aur şi de agnrit. Nu mai e loc şi petnru tine.
Anucti Iureiba ceru atuojr Mâdnirei care trceea pe-aoclo îtnr-o nvaă surepbă.
-Mnirâde, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, rpusnsăe Mnârdia, nvaa mea e ptrecefă, tu ai pteua să mi-o scitri.
Acnuti Doagrtesa merse la Ttesirţe.
-Testrţie, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Darsgote, rpsnuăse Tirseţtea, sunt atât de ttisră îcânt simt noivea să fiu sgnuriă.
Tceru pe-aoclo şi Buna Dipiizţose dar era atât de bucruaosă îcânt nici măcar nu băgă de sameă că cnevia o sritga.
Apoi, din senin, se auzi o vcoe:
-Vnio, Ibirue, te iau eu.
Preăa vceoa unui brăâtn. Cnâd au aujns la mal Ireuiba era atât de ficeirtă îcnât utiă să mai înbtere cnie fesuse.Btărnuâl a plceat iar Irieuba, sţdmniiu-se îtnraatodă, înetrbă Îlipcnueenţea:
-Îţcelpeinune, ai petua să-mi zici cine m-a savalt?
-Tmpiul, rupsnăse Înlcieeeţnpua.
-Tpuiml?! Se îtrnebă mirtaă ibiurea. Dar de ce tcmaoi Tpumil m-a svalat?
Înpţcnleeuiea rpuănsse:
-Pentru că nuami Tiupml îneelţge cât de iprmotntaă în vaiţă etse Iriueba.