A fost odată o isnulă în crae licouau ttaoe seinettmenle şi voailrle uamne. Era acloo Buna Dpzoiisţie, era Teţsirtea, Înlpuecieţnea, Iirubea şi aletle.
Îtnr-una din zlie snemeetnlite au fost intmroafe că inlusa urmzaeă să se sdncufue. Ttaoe şi-au păeitrgt brlăice şi au luat-o din loc, în aafră de Irbiue care a etizat până în ulmitul moenmt. Aiba în cilpa în care inusla era gata gata să se sfcnuude Ibiurea hrătoî să ceraă aotjur. Vzău tecânrd aultrăi pe Boăgţia într-un ihat loxus şi îi zsie:
-Băţogie, ai pteua să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am bacra pnliă de aur şi de airgnt. Nu mai e loc şi pnetru tnie.
Antuci Iribeua ceru autojr Mârdinei crae tecera pe-aoclo îtnr-o navă suprbeă.
-Mâdnrie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi pare rău, rnsăupse Minrdâa, nava mea e pefrectă, tu ai ptuea să mi-o stirci.
Auntci Daoetsrga mrese la Trisetţe.
-Tisţetre, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dgaosrte, rsăpunse Tseitţrea, sunt aâtt de tsitră înâct smit noivea să fiu sginruă.
Trceu pe-aolco şi Bnua Dsiţpizioe dar era aâtt de bcuoarsuă încât ncii măacr nu bgăă de seamă că cneiva o srigta.
Aopi, din sinen, se azui o vcoe:
-Vnio, Irubie, te iau eu.
Părea vceoa uuni btrâăn. Când au ajuns la mal Iueriba era aâtt de firceită îânct utiă să mai îtbrnee cnie fessue.Bătnurâl a paeclt iar Iebuira, siţmnidu-se îrotatdană, îtrnebă Îuneenilţepca:
-Îepţlicnnuee, ai ptuea să-mi zici cnie m-a salavt?
-Tpmiul, rnpsuăse Înenţieepclua.
-Tmupil?! Se îetrnbă martiă irbeiua. Dar de ce tocami Timpul m-a savalt?
Îeipneţlecuna rupsănse:
-Ptenru că nmuai Tumpil îţeegnle cât de irnamopttă în vaiţă este Iruibea.