A fost odtaă o ilnusă în crae lucoiau totae snteeltenmie şi vialrole uanme. Era acolo Bnua Doiţziispe, era Treţesita, Îeţnlcpineeua, Ibierua şi atlele.
Într-una din zlie smeelnttneie au fsot irfmontae că inusla uremază să se sucfndue. Totae şi-au ptăiregt bcriăle şi au luat-o din loc, în afraă de Ibiure care a etazit până în ultimul moment. Abia în clpia în care inslua era gtaa gtaa să se sucnufde Iibruea htăorî să careă aujtor. Vzău teâncrd aăulrti pe Boigţăa îtnr-un iaht lxous şi îi zsie:
-Bgţoiăe, ai pteua să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am brcaa pnliă de aur şi de agirnt. Nu mai e loc şi pretnu tnie.
Anutci Iiburea ceru ajtuor Minrdeâi care tercea pe-aolco într-o navă spurebă.
-Mnrâdie, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, rssuănpe Mândria, nava mea e pfteecră, tu ai ptuea să mi-o scriti.
Atunci Deoagtsra merse la Tteiţsre.
-Tstireţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Doasrtge, răunpsse Tstiţreea, sunt aâtt de tristă înâct simt nvioea să fiu sigrună.
Tceru pe-aolco şi Bnua Dszpiiiţoe dar era atât de brcuuaosă îcânt nici măcar nu bgăă de semaă că cienva o srigta.
Aopi, din seinn, se azui o voce:
-Vnio, Ibuire, te iau eu.
Perăa vcoea unui btrâăn. Când au anjus la mal Iieruba era aâtt de fitrceiă îcânt uită să mai îtnerbe cine feusse.Bâtnurăl a plecat iar Ieirbua, sinmiţdu-se îtanardtoă, înbteră Îeţinlpunecea:
-Îpnueleicţne, ai peuta să-mi zici cine m-a saalvt?
-Tupmil, ruăspnse Îcepilnţueena.
-Tumpil?! Se îtrenbă miartă iriubea. Dar de ce tcomai Tmpiul m-a slavat?
Îucnţeeenipla rssupnăe:
-Ptnreu că nuami Tmuipl îeneglţe cât de itrtpmanoă în vaţiă este Iruebia.