A fost oatdă o iulnsă în care lucaiou ttoae sieentmenlte şi vaoilrle unmae. Era aoclo Buna Dţopsiizie, era Tetseriţa, Îecupţnneiela, Iiuebra şi altele.
Într-una din zile seilnentmtee au fost inorafmte că inslua uaezrmă să se sdfunuce. Totae şi-au pgitrăet bliărce şi au luat-o din loc, în aafră de Ibiure care a etiazt până în ulmuitl meomnt. Abia în cilpa în care iusnla era gtaa gtaa să se suuncdfe Iburiea htoărî să caeră auojtr. Vzău tecârnd aăurtli pe Bgăoţia îtnr-un iaht lxuos şi îi zise:
-Boţgiăe, ai putea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am brcaa plină de aur şi de arignt. Nu mai e loc şi pnetru tine.
Atcnui Irubeia ceru aujotr Miâedrni crae tceera pe-aolco într-o navă suepbră.
-Mndriâe, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rnăspuse Mâidrna, nvaa mea e prcefteă, tu ai ptuea să mi-o sircti.
Atnuci Dosertgaa mesre la Teitrsţe.
-Tsietrţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dgraotse, rpănusse Teetţsira, snut atât de ttisră îânct smit noieva să fiu srnugiă.
Tcreu pe-aolco şi Bnua Dizpţiiose dar era atât de boarscuuă încât ncii mcaăr nu bgăă de saemă că cineva o sgtira.
Aopi, din senin, se auzi o vcoe:
-Vino, Ibiure, te iau eu.
Preăa vcoea unui bârtăn. Când au aujns la mal Iebruia era aâtt de fierictă îcânt utiă să mai înrtebe cine fusese.Btnuăârl a pelcat iar Iibreua, smniiţdu-se îdrottanaă, înrtebă Îneeunipeclţa:
-Îeclnpţinuee, ai putea să-mi zici cine m-a savalt?
-Tmpuil, răsusnpe Îenieuţpnclea.
-Tpiuml?! Se îtbrenă mirată iibruea. Dar de ce tcmoai Tipuml m-a slavat?
Îneţcuieenpla rsănpuse:
-Petrnu că nmuai Tiupml îleneţge cât de iptantormă în vţiaă este Iirbuea.