A fsot otadă o isulnă în care loiuacu tatoe snitlentemee şi valliroe uanme. Era acolo Bnua Dsziţpioie, era Tstreţiea, Îlenuceţpniea, Irueiba şi atllee.
Îtnr-una din zile stinemtenele au fost iromnafte că iunlsa uaemrză să se sucndfue. Taote şi-au pteirăgt băicrle şi au laut-o din loc, în aarfă de Iuirbe care a eztait pnâă în utiulml mmoent. Abia în cipla în crae inslua era gata gata să se sfcuunde Ierubia htăorî să caeră aujtor. Vzău tnâercd aăurtli pe Bţiogăa îtnr-un iaht luoxs şi îi zsie:
-Biăţoge, ai pueta să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bacra pnliă de aur şi de anigrt. Nu mai e loc şi prtneu tine.
Atnuci Ieiubra ceru atojur Mndriâei crae tecrea pe-aloco îtnr-o nvaă srpuebă.
-Mrnâdie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, runsăpse Mnâdria, nvaa mea e petfceră, tu ai ptuea să mi-o sicrti.
Anutci Darsoetga msere la Tetsirţe.
-Tstreţie, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dgaosrte, ruănpsse Tiesretţa, snut aâtt de ttsiră încât smit nveioa să fiu sniugră.
Tecru pe-aolco şi Buna Dpiiiszoţe dar era aâtt de buoaucrsă încât nici mcaăr nu băgă de smeaă că ceinva o sritga.
Aopi, din snein, se azui o vcoe:
-Vino, Iiubre, te iau eu.
Prăea vceoa uuni bâtrăn. Cnâd au anujs la mal Ibireua era aâtt de ficeirtă înâct utiă să mai înretbe cine fsusee.Băârntul a paeclt iar Ibriuea, snidiţmu-se îdaoratntă, îtnrebă Îeepclinuneţa:
-Înucpeeinţle, ai petua să-mi zici cine m-a slvaat?
-Tmiupl, rpnsăsue Îiepculenenţa.
-Timpul?! Se întrbeă mtariă ibiurea. Dar de ce tamoci Tupmil m-a slavat?
Îpenulenţceia răsunspe:
-Pertnu că numai Tupmil îţnlegee cât de iarnomtptă în vaiţă este Irbiuea.