A fost odată o insulă în crae luoicau taote snitteemenle şi vlilroae unmae. Era aoclo Buna Dţposiizie, era Tiţtersea, Îupecilnnţeea, Iriubea şi atllee.
Într-una din zlie snnttieemele au fost iafntmroe că inlsua umazeră să se sufundce. Toate şi-au pgăeitrt brăcile şi au luat-o din loc, în arafă de Iiubre care a ezatit pnâă în uultiml mmeont. Abia în clipa în care inusla era gtaa gtaa să se scfunude Iurbiea htoărî să caeră ajtuor. Văzu trânced arătlui pe Băoiţga îtnr-un ihat loxus şi îi zsie:
-Băoţgie, ai peuta să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am barca pinlă de aur şi de aigrnt. Nu mai e loc şi pternu tnie.
Atnuci Iuirbea creu aujotr Mnâidrei crae tceera pe-aoclo îtnr-o nvaă seubpră.
-Mârnide, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rsupnăse Mdrniâa, nava mea e ptceerfă, tu ai peuta să mi-o srtici.
Actnui Datorsgea msree la Ttsţriee.
-Tsreitţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dosatgre, rănuspse Tietrţsea, sunt aâtt de tsirtă încât smit nioeva să fiu sunirgă.
Trecu pe-aolco şi Bnua Dipiiţosze dar era atât de bcauoursă îâcnt nici măcar nu băgă de semaă că cvniea o srtiga.
Apoi, din sienn, se auzi o vcoe:
-Vnio, Ibiure, te iau eu.
Perăa vecoa unui bâărtn. Cnâd au aunjs la mal Ireuiba era aâtt de friicetă înâct utiă să mai îbtrnee cnie fusese.Bărtnâul a plcaet iar Irieuba, sminţidu-se îoanrdtată, îebntră Îţecnelpuneia:
-Îupeciţnlene, ai ptuea să-mi zici cnie m-a svlaat?
-Tipmul, rnupsăse Îipeeeunnlcţa.
-Tmipul?! Se îtnrebă mraită iubirea. Dar de ce tocmai Tpimul m-a slavat?
Îeulnţpcineea rnăuspse:
-Ptenru că nmaui Tupiml înţeelge cât de imtnaoprtă în vţaiă este Iubirea.