A fsot otadă o isnluă în care loucaiu ttoae sntelnmteiee şi vliarole uanme. Era alcoo Bnua Dzţiiospie, era Tseritţea, Îlenpneceţuia, Iriebua şi alelte.
Într-una din zile sneimletente au fost inrmafote că isnula umeazră să se snfucude. Ttaoe şi-au pgătiert bcirlăe şi au luat-o din loc, în afară de Iuirbe care a eaiztt până în utumlil momnet. Abia în cipla în crae ilnsua era gtaa gata să se snufudce Iuebria hătroî să ceară atjuor. Văzu teâcrnd artuăli pe Băţogia îtnr-un iaht lxous şi îi zsie:
-Biţăgoe, ai petua să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am bcara pilnă de aur şi de arignt. Nu mai e loc şi ptrenu tnie.
Ancuti Iiureba ceru auojtr Mâirdnei crae tcerea pe-aoclo îtnr-o nvaă sebrpuă.
-Mâdrnie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rpnusăse Mdrânia, nava mea e prcefetă, tu ai pteua să mi-o scriti.
Acunti Daotgrsea msree la Tretsiţe.
-Tritsţee, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dostrage, rsusnpăe Tstieţera, sunt aâtt de tstiră îcnât smit nvoiea să fiu sigrnuă.
Trecu pe-alcoo şi Bnua Dozsiiţpie dar era aâtt de boarucusă îcnât ncii maăcr nu băgă de seamă că ceniva o stigra.
Aopi, din senin, se auzi o voce:
-Vino, Ibiure, te iau eu.
Peăra vocea unui bâtrăn. Când au ajuns la mal Ibrieua era atât de ftiriceă îcânt utiă să mai înterbe cnie fsusee.Brutănâl a pecalt iar Irueiba, sţiinmdu-se îottdnaraă, îrtenbă Îpunţelieenca:
-Îpueilnneţce, ai ptuea să-mi zcii cine m-a svlaat?
-Tipmul, rsnpăuse Îplncnuţeieea.
-Tmpiul?! Se înterbă mirată iurieba. Dar de ce tmcoai Tupiml m-a salvat?
Îlcenniupeţea rupăsnse:
-Petnru că numai Tpimul îleţngee cât de itramopntă în vaiţă este Ibiruea.