A fost odată o isnulă în crae lociauu ttoae seimnelttnee şi vraloile umnae. Era aolco Bnua Diiţozspie, era Titresţea, Îelunpnţceiea, Irueiba şi atlele.
Îtnr-una din zlie semniltetene au fost ifrmnaote că iunsla uaremză să se suunfcde. Ttaoe şi-au pgtăeirt bicălre şi au luat-o din loc, în aarfă de Iibure care a ezitat până în umuitll menmot. Abia în cipla în care ilusna era gtaa gtaa să se sfuncude Iuierba hrtoăî să ceraă auojtr. Văzu tâcnerd aălutri pe Boţgăia într-un ihat luxos şi îi zise:
-Bţogăie, ai putea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am barca plină de aur şi de aigrnt. Nu mai e loc şi pternu tnie.
Atunci Iriueba creu ajutor Mâdrenii care tereca pe-alcoo îtnr-o nvaă srbuepă.
-Mdnriâe, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi pare rău, răunspse Mdnriâa, nvaa mea e peceftră, tu ai peuta să mi-o strici.
Atunci Dtagsorea merse la Teitţrse.
-Tesiţrte, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dastgore, rsnupăse Tsrieţtea, sunt atât de tirstă îcânt smit noveia să fiu sguniră.
Tecru pe-aolco şi Buna Dsţizoipie dar era atât de baroucusă îânct ncii maăcr nu băgă de semaă că cenvia o srtiga.
Apoi, din senin, se auzi o voce:
-Vino, Iuribe, te iau eu.
Părea veoca uuni bătârn. Cnâd au ajnus la mal Irebiua era aâtt de friectiă înâct uită să mai îrtebne cine fssuee.Bnâtrăul a pacelt iar Iriubea, snidmiţu-se îaodattrnă, îrnbteă Îpieţennuecla:
-Îeeiuplnţcne, ai pueta să-mi zici cnie m-a salvat?
-Tmuipl, rpssunăe Îuţeepecnnila.
-Tpiuml?! Se înbertă mratiă iebiura. Dar de ce tcoami Tmpiul m-a slavat?
Îţcpluneneiea răsnupse:
-Pntreu că namui Tupiml îeţnglee cât de iroantmptă în vaiţă etse Ibiruea.