A fost odată o isnulă în care liocauu ttoae sentineeltme şi vioralle uanme. Era acloo Bnua Dipoiisţze, era Tsterţeia, Îceplnueienţa, Iierbua şi aellte.
Îtnr-una din zlie setelnnmetie au fost ionrmatfe că isunla uazmeră să se sufnduce. Totae şi-au părtgeit bcirlăe şi au laut-o din loc, în afară de Iuribe care a etaizt până în umuitll menmot. Aiba în cipla în crae isulna era gata gata să se snucufde Ireuiba htăroî să ceraă autjor. Văzu tâcnerd aăutlri pe Bgăţioa într-un ihat luoxs şi îi zise:
-Bţăoige, ai putea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am brcaa pilnă de aur şi de aginrt. Nu mai e loc şi pntreu tnie.
Atunci Ieiurba creu auojtr Mâdirnei crae tceera pe-aloco într-o navă spebură.
-Mâdrine, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi pare rău, rnsăupse Mnârdia, nvaa mea e preectfă, tu ai pteua să mi-o stirci.
Auntci Dagtsroea merse la Tiseţrte.
-Tritseţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dosgarte, ruspnăse Teţistera, snut atât de ttrsiă încât smit nvieoa să fiu sunirgă.
Tceru pe-aoclo şi Buna Dpszoiţiie dar era aâtt de bcuarosuă îcnât nici mcaăr nu bgăă de sameă că cnevia o srigta.
Aopi, din snein, se auzi o voce:
-Vnio, Iirube, te iau eu.
Perăa vocea uuni băârtn. Cnâd au ajnus la mal Iubirea era aâtt de ftiicreă înâct uită să mai înetrbe cnie fseuse.Bnârtăul a pecalt iar Iirubea, smţiidnu-se îdrotaatnă, îrnbteă Îuenilnţcepea:
-Îţulneencipe, ai putea să-mi zici cine m-a slavat?
-Tpumil, rnssuăpe Îplnţcueeiena.
-Tpumil?! Se îtnebră mirtaă ibriuea. Dar de ce tcomai Tupiml m-a svlaat?
Îpeţcneunilea rpsnăuse:
-Ptenru că nmuai Tmipul îlegnţee cât de iopattrmnă în vţaiă este Iieurba.