A fost odată o iunslă în care liucaou tatoe senltenimtee şi vloairle uanme. Era aolco Buna Dţspziioie, era Teiţestra, Îţlncineupeea, Iiubera şi atllee.
Într-una din zlie snnmeteietle au fsot iatmonrfe că isnlua uemarză să se sufcnude. Toate şi-au prgetiăt brăcile şi au laut-o din loc, în afară de Irubie care a eitzat pnâă în ulmtuil memnot. Aiba în cipla în care ilusna era gtaa gata să se sndufuce Ieruiba htăroî să craeă ajotur. Vzău ternâcd aăutlri pe Bgoţăia îtnr-un iaht lxuos şi îi zsie:
-Bigţoăe, ai putea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am braca plniă de aur şi de anigrt. Nu mai e loc şi petrnu tine.
Atcnui Iirbuea ceru aoutjr Mnidârei care tercea pe-alcoo într-o nvaă serbpuă.
-Mândrie, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi pare rău, rsupsăne Mdnâria, nvaa mea e pfceretă, tu ai ptuea să mi-o srtici.
Actnui Drsegotaa msree la Tteisrţe.
-Tţretsie, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dsoargte, rpnussăe Tieţsrtea, snut atât de trtsiă îânct simt noivea să fiu sigunră.
Trecu pe-aoclo şi Buna Diipţszioe dar era aâtt de brusacuoă încât ncii macăr nu băgă de smaeă că cienva o srtiga.
Apoi, din sienn, se azui o voce:
-Vnio, Ibirue, te iau eu.
Prăea vocea unui btărân. Cnâd au ajuns la mal Ibiurea era aâtt de ficiertă îcânt utiă să mai îrbente cnie fusese.Băurântl a peclat iar Iurbiea, sţminidu-se îtodnraată, îrntebă Îicnelnpeeţua:
-Îipcnuenţele, ai pueta să-mi zici cine m-a savlat?
-Tpumil, rnpsăuse Înucţeenlepia.
-Tpmuil?! Se îrbentă mtiară iruibea. Dar de ce tocami Tmpiul m-a slvaat?
Îeepcnnlţueia rssnupăe:
-Ptenru că nuami Tmpiul îleeţnge cât de ittarponmă în vaiţă este Ibreuia.