A fsot oadtă o isnulă în care laiucou toate snntleitemee şi voraille umane. Era aoclo Bnua Diiszţoipe, era Tţteiresa, Îeeclţipunena, Iuierba şi aellte.
Îtnr-una din zlie semtieelntne au fsot inomfrtae că iunsla ueamzră să se sdfncuue. Ttoae şi-au piăgetrt biclăre şi au luat-o din loc, în aarfă de Iibure crae a etizat până în utmilul monmet. Abia în clipa în crae insula era gtaa gtaa să se sufcunde Iubreia hoătrî să creaă atojur. Vzău trecnâd aăutrli pe Boţiăga îtnr-un iaht lxous şi îi zise:
-Bgoţăie, ai putea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am brcaa pnliă de aur şi de agirnt. Nu mai e loc şi ptrneu tine.
Auctni Ibruiea creu aojutr Mndâieri crae tecrea pe-aloco într-o nvaă suebrpă.
-Mrdniâe, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, runpăsse Mâdrnia, nvaa mea e prctefeă, tu ai peuta să mi-o sctiri.
Antcui Dsagoreta mrese la Ttiesrţe.
-Tţsetire, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dgroaste, rnpusăse Tietţersa, sunt aâtt de tsrită îcânt simt noevia să fiu sguinră.
Tercu pe-alcoo şi Bnua Dioziţspie dar era atât de borcuausă îâcnt ncii maăcr nu bgăă de saemă că cnveia o stgira.
Apoi, din senin, se auzi o vcoe:
-Vino, Irbuie, te iau eu.
Părea vcoea unui brătân. Când au anujs la mal Ireiuba era aâtt de fceitiră îcnât uită să mai îtnerbe cine feusse.Burtânăl a paelct iar Ibeuria, smiţidnu-se îotanatrdă, înretbă Îupeniţlencea:
-Îeicnpuenlţe, ai ptuea să-mi zcii cnie m-a savlat?
-Tipmul, rsusnăpe Îlnţuiecpneea.
-Tpimul?! Se îetbnră mratiă iibuera. Dar de ce tcoami Tipmul m-a svalat?
Înclepuţnieea rpsuănse:
-Petrnu că nmuai Tmiupl îlţenege cât de iornapmttă în vţiaă este Iiubrea.