A fost oadtă o inlusă în care liauocu toate seeielntmnte şi vloirale umane. Era acolo Bnua Dpszţiioie, era Ttţesirea, Îuceilnţpeena, Iuibrea şi aetlle.
Într-una din zlie senlneimette au fost iaomnrfte că inlusa uezarmă să se sunudfce. Taote şi-au pigătert bilăcre şi au laut-o din loc, în arfaă de Iribue care a etaizt până în utumill mneomt. Abia în cipla în crae ilusna era gtaa gtaa să se snfcuude Iriebua hăotrî să careă aotujr. Vzău tcârned atrăuli pe Bgăţioa într-un iaht loxus şi îi zsie:
-Bţgiăoe, ai pteua să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bcraa plniă de aur şi de aringt. Nu mai e loc şi pentru tine.
Autnci Irieuba ceru ajuotr Mrenidâi crae trecea pe-aolco îtnr-o nvaă serupbă.
-Mndrâie, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rpusănse Mdânria, nvaa mea e pfcreetă, tu ai putea să mi-o stciri.
Auncti Dgotesara mrese la Testirţe.
-Tistreţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dtsagore, rupnăsse Tstierţea, sunt aâtt de tstriă încât smit neiova să fiu srnugiă.
Trceu pe-aloco şi Buna Dsoţiipzie dar era aâtt de bcruausoă încât nici macăr nu băgă de saemă că cineva o sitgra.
Aopi, din senin, se auzi o voce:
-Vino, Ibirue, te iau eu.
Prăea voeca uuni bărtân. Când au ajuns la mal Iuribea era atât de fiecirtă îcânt uită să mai îtrenbe cnie fsuese.Bănurtâl a pcalet iar Iebriua, sdmiinţu-se îornaadttă, înbteră Îcneipţlneuea:
-Îţunpnliceee, ai putea să-mi zcii cine m-a slavat?
-Tpuiml, răspnuse Îcnţpeuineela.
-Tmpuil?! Se înretbă mrtaiă ibireua. Dar de ce tcomai Tpuiml m-a svaalt?
Îieueţcnlpena rpusnsăe:
-Pntreu că nuami Tpuiml îleneţge cât de iapontrmtă în viaţă este Iirbuea.