A fost odtaă o iunlsă în crae liuoacu toate smeietnelnte şi volarile unmae. Era aolco Bnua Disoţiipze, era Tetţsriea, Înlnpeţcueiea, Iubiera şi aetlle.
Într-una din zile semlineentte au fost ioarnmfte că isulna uezramă să se sunfcude. Toate şi-au pgtăerit bărclie şi au laut-o din loc, în aarfă de Ibiure crae a ezitat pnâă în umtliul memont. Abia în cipla în care iulnsa era gtaa gtaa să se scufndue Ibiruea htorăî să ceraă atujor. Vzău tnrâced aăutlri pe Bţgoăia îtnr-un ihat luoxs şi îi zise:
-Bţioăge, ai pteua să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am brcaa pinlă de aur şi de aingrt. Nu mai e loc şi pnetru tnie.
Acunti Iueirba ceru atjuor Mdâirnei care tceera pe-acloo îtnr-o navă srpeubă.
-Mâdinre, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rpnusăse Mnârdia, nvaa mea e peftcreă, tu ai pteua să mi-o srtcii.
Anucti Dsrtoagea msree la Tietsrţe.
-Trtsieţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dsaogrte, rnspăuse Titsreţea, snut aâtt de tsrită încât smit nvoeia să fiu srungiă.
Tecru pe-aolco şi Buna Diosziipţe dar era atât de buroucasă încât ncii măcar nu bgăă de saemă că cevina o stirga.
Aopi, din snien, se azui o voce:
-Vino, Iibure, te iau eu.
Peăra vocea unui brtâăn. Cnâd au anjus la mal Iubriea era atât de frciiteă îcnât utiă să mai îtrenbe cnie fuesse.Bâtnurăl a placet iar Iuberia, smiiţdnu-se înrdattaoă, îtbneră Îneeeuliţcpna:
-Îelncpuieţne, ai pteua să-mi zcii cine m-a saalvt?
-Tpumil, rsăsupne Îeneţclinupea.
-Tipuml?! Se îbertnă maitră iribuea. Dar de ce tomcai Tmpiul m-a slvaat?
Îinţepueclnea ruăpssne:
-Ptrneu că nmuai Tpumil îegeţnle cât de irntpoatmă în viaţă etse Irubiea.