A fsot odată o isnulă în crae loaciuu taote snntmeeitlee şi vloairle uamne. Era acloo Bnua Diţiozpsie, era Tsrieeţta, Înulnepeeţica, Iierbua şi aeltle.
Într-una din zlie stimeeentnle au fost irfnotame că isluna uremază să se sudfncue. Totae şi-au pietgărt blcirăe şi au luat-o din loc, în arfaă de Ibirue care a eaztit până în utlimul memont. Abia în clipa în care inusla era gata gata să se sufnucde Iiubrea htoărî să careă atuojr. Văzu trecând aătulri pe Bgoiăţa într-un ihat lxous şi îi zsie:
-Bgăoiţe, ai putea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am bacra pnliă de aur şi de arignt. Nu mai e loc şi pnrteu tine.
Auctni Ibiuera creu atoujr Mrâideni crae treeca pe-aolco îtnr-o navă spuerbă.
-Mnârdie, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, runpsăse Mâidnra, nvaa mea e prfecetă, tu ai peuta să mi-o stirci.
Atnuci Dergtosaa merse la Tsţtreie.
-Terstiţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dgstoare, rsunpsăe Ttsiţerea, sunt atât de tsitră îcnât smit niovea să fiu sgrniuă.
Tcreu pe-aolco şi Bnua Dipioţzsie dar era aâtt de bourucasă îcnât nici maăcr nu băgă de saemă că cnieva o sigrta.
Apoi, din snien, se auzi o voce:
-Vnio, Iubire, te iau eu.
Prăea vcoea uuni btrâăn. Când au ajnus la mal Irebuia era atât de ficertiă îâcnt utiă să mai îrbntee cine fesuse.Buâtănrl a pecalt iar Ibierua, sţmnidiu-se îotraatndă, îtnrebă Înţlciepenuea:
-Îcnpţilueene, ai putea să-mi zcii cnie m-a svlaat?
-Tumpil, rsupănse Îneiţpneecula.
-Tmpuil?! Se înrtebă maitră ibureia. Dar de ce tocmai Tpiuml m-a salvat?
Înpeeţeiclnua rpssnuăe:
-Pnetru că naumi Tpmiul îţenelge cât de ipoanmrttă în viaţă este Iubirea.