A fsot oadtă o isunlă în crae louiacu ttaoe seienlnmttee şi vlorilae uname. Era aloco Buna Dszoţiiipe, era Trisţteea, Îpcţeeninelua, Iruebia şi aellte.
Îtnr-una din zlie steenitmnele au fost iofmtanre că iunsla uearmză să se sudcnfue. Totae şi-au păetgirt brcăile şi au laut-o din loc, în afraă de Iiurbe care a eaitzt pnâă în utumlil mmnoet. Abia în cipla în care iuslna era gtaa gtaa să se scfundue Iirubea htoărî să craeă aujtor. Văzu tcrneâd aăturli pe Bgţoăia într-un ihat louxs şi îi zise:
-Bţăogie, ai peuta să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am bacra pnliă de aur şi de argnit. Nu mai e loc şi ptnreu tnie.
Anutci Iueirba ceru atuojr Mrâenidi care tcreea pe-aloco într-o nvaă srbuepă.
-Mnrdâie, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rsupsnăe Mdrânia, nava mea e ptfcreeă, tu ai petua să mi-o sitrci.
Auntci Dgsaortea mrsee la Tsirteţe.
-Trestiţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Darotsge, runssăpe Trseiţtea, snut atât de tisrtă îcnât simt nevioa să fiu sgriună.
Tcreu pe-acolo şi Buna Dzipiţiose dar era aâtt de bscuaoruă încât ncii mcăar nu bgăă de sameă că ceivna o sirtga.
Aopi, din snien, se auzi o vcoe:
-Vino, Ibruie, te iau eu.
Părea vecoa uuni brăâtn. Cnâd au aujns la mal Irbeiua era aâtt de fceriită îcânt uită să mai îerbtne cine feusse.Brâtnuăl a pelcat iar Iiubrea, sinţimdu-se îtdnataroă, îbternă Îeeeclţnuipna:
-Înceleuţinpe, ai ptuea să-mi zici cine m-a svlaat?
-Tmpiul, răuspnse Îlnpeecţiunea.
-Tmupil?! Se îtnerbă matriă iiuerba. Dar de ce tamcoi Tmiupl m-a salvat?
Îenelţncpeiua răsusnpe:
-Petnru că numai Tpiuml îţeelgne cât de ipanmtortă în viaţă este Ibreuia.