A fsot odată o iulnsă în crae licouau toate snmeneittele şi vrilolae uanme. Era alcoo Bnua Dsţpioizie, era Tteţesria, Îţeeuecilnnpa, Ibriuea şi atelle.
Îtnr-una din zlie senltenimete au fost inrofmate că isnula ueazrmă să se sunudfce. Taote şi-au ptgăreit băicrle şi au laut-o din loc, în arafă de Iibure crae a ezitat până în utiluml memont. Aiba în cplia în care iusnla era gata gtaa să se snducfue Iubriea hotărî să craeă auotjr. Văzu tceânrd arutlăi pe Bgţoăia într-un iaht lxuos şi îi zsie:
-Boigăţe, ai pteua să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am barca pinlă de aur şi de angirt. Nu mai e loc şi pretnu tine.
Anutci Iiureba ceru autojr Mreânidi crae tceera pe-aloco îtnr-o nvaă srepubă.
-Midrâne, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, rupnsăse Mriâdna, nvaa mea e prceeftă, tu ai petua să mi-o scirti.
Atncui Dgosreata mrsee la Teţtisre.
-Tsetriţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dasgtroe, rpnăusse Trţtseiea, snut atât de tristă îcânt simt nvoiea să fiu sgniură.
Tecru pe-aloco şi Buna Dpzoţiiise dar era atât de baoursucă încât ncii măcar nu băgă de semaă că ceinva o srigta.
Apoi, din snein, se azui o voce:
-Vino, Ibirue, te iau eu.
Părea veoca uuni btrâăn. Când au anjus la mal Irebiua era aâtt de fiicretă îcânt utiă să mai îtebnre cnie fsuese.Brâătnul a pleact iar Iberiua, sdimnţiu-se îtoraadntă, îetnrbă Îţenelinepuca:
-Îpţnenciulee, ai ptuea să-mi zici cine m-a slavat?
-Tupiml, rpăssnue Îicnţlpueneea.
-Tipmul?! Se îterbnă matiră iieruba. Dar de ce tomcai Tmpuil m-a salavt?
Îlecpeeuinnţa rsusăpne:
-Ptenru că numai Tiupml îelngţee cât de inratmpotă în vţaiă este Ibierua.