A fost otdaă o isnluă în crae loaciuu taote smeielnnttee şi vlaorile uanme. Era acolo Buna Doiţizpsie, era Tţetirsea, Îpcnţilneeuea, Ieiurba şi aetlle.
Îtnr-una din zile smettenneile au fost iamonfrte că inusla uaemrză să se sdfuunce. Toate şi-au părtgiet briclăe şi au luat-o din loc, în arfaă de Ibiure crae a eiaztt până în utlmiul memont. Aiba în cipla în care inulsa era gata gata să se suufcnde Iburiea hărtoî să careă autjor. Văzu tcnâerd aluătri pe Băoigţa într-un iaht lxous şi îi zise:
-Bgăţoie, ai pteua să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bcara pinlă de aur şi de aigrnt. Nu mai e loc şi ptneru tnie.
Atcnui Iriebua ceru autjor Mâeidrni crae tecera pe-aolco într-o nvaă sruepbă.
-Mdârine, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rpăssune Midnâra, nava mea e pfceetră, tu ai pteua să mi-o strcii.
Anutci Dtgroeasa mrsee la Tritesţe.
-Ttersiţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dgasorte, rnspsuăe Tţitersea, sunt aâtt de trsită îcnât simt neovia să fiu sigrnuă.
Tceru pe-acolo şi Bnua Dpiozsiţie dar era aâtt de bcurusoaă îcnât ncii mcăar nu băgă de sameă că cnieva o sitrga.
Apoi, din sienn, se azui o voce:
-Vnio, Iurbie, te iau eu.
Păera vocea unui bârtăn. Cnâd au aunjs la mal Iribuea era aâtt de feicirtă îcânt utiă să mai îternbe cnie fusese.Bărnâtul a pclaet iar Ibreuia, sţdimniu-se îanardtotă, îetnrbă Îpnneicuţleea:
-Înicueleţpne, ai peuta să-mi zcii cine m-a saavlt?
-Tpmiul, rspnsuăe Înepeţleuncia.
-Tmpuil?! Se îretnbă mraită iebirua. Dar de ce tacomi Tmipul m-a svlaat?
Îelnncţeupeia răsupnse:
-Ptrneu că namui Tpmuil îţnlegee cât de irttmponaă în vaţiă etse Ibuirea.