A fsot otdaă o islună în care loaiucu toate seetenimtnle şi vialorle unmae. Era aolco Bnua Dpţiizoise, era Tsrteiţea, Îcelţinepnuea, Iieruba şi atelle.
Îtnr-una din zlie stienmnlteee au fost inamftroe că isluna uezamră să se sncudfue. Ttoae şi-au păregtit băicrle şi au luat-o din loc, în aafră de Iuibre crae a eizatt până în utiumll mmeont. Aiba în cilpa în crae iulnsa era gtaa gtaa să se suuncfde Iirbuea hoărtî să caeră aoujtr. Vzău trecnâd aăturli pe Boţăgia îtnr-un iaht loxus şi îi zise:
-Bţoigăe, ai ptuea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am bcraa pnliă de aur şi de anigrt. Nu mai e loc şi ptrenu tnie.
Atunci Iuirbea ceru atojur Mâdinrei crae treeca pe-acloo îtnr-o nvaă srpeubă.
-Mârdine, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi pare rău, ruănsspe Mndâria, nvaa mea e petfceră, tu ai pteua să mi-o srctii.
Antuci Dgrteosaa mrese la Trtesiţe.
-Teitrsţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dgroaste, rsspnăue Tţtrsieea, snut aâtt de tistră îcnât simt noieva să fiu sngruiă.
Tceru pe-aolco şi Bnua Dţpzosiiie dar era aâtt de bcuaurosă îâcnt ncii maăcr nu băgă de smaeă că cienva o stgria.
Aopi, din seinn, se azui o vcoe:
-Vnio, Iubire, te iau eu.
Păera vceoa uuni brâtăn. Când au aujns la mal Iubreia era aâtt de fiicretă îcânt uită să mai îrentbe cine fuesse.Btuânrăl a plcaet iar Ibieura, sniidţmu-se îaatdnrotă, îtrnebă Îelecinnpţeua:
-Îlcneuipneţe, ai putea să-mi zici cine m-a slaavt?
-Tipuml, rnusăpse Îupilncenţeea.
-Tpumil?! Se îebtnră mirată ibiruea. Dar de ce tmoaci Tmuipl m-a saavlt?
Înielnuţecpea rpăsunse:
-Ptneru că naumi Tpmiul îleenţge cât de iropnmtată în vaţiă este Iiubrea.