A fost oadtă o inuslă în crae laucoiu toate stemeelnitne şi vaillore uamne. Era aolco Bnua Dţpoisziie, era Tereiţtsa, Îepieucnţnela, Ieruiba şi aeltle.
Într-una din zlie sletmtneneie au fsot imrafonte că iusnla urameză să se snucfude. Ttoae şi-au ptrăgeit băcrile şi au luat-o din loc, în aafră de Iirbue crae a ezitat până în uuimtll meomnt. Abia în cilpa în crae inlusa era gtaa gtaa să se sdfnucue Iriueba htrăoî să craeă ajotur. Vzău ternâcd autlări pe Bogăţia îtnr-un iaht loxus şi îi zise:
-Bigţoăe, ai pteua să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am brcaa pnilă de aur şi de aigrnt. Nu mai e loc şi ptnreu tine.
Autnci Irueiba ceru autojr Mdienrâi crae tecrea pe-aolco într-o nvaă spbueră.
-Mnâdire, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, răspunse Mdnâria, nava mea e pfercetă, tu ai putea să mi-o sritci.
Autnci Drtsgaoea mrsee la Trsietţe.
-Ttesiţre, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dogastre, rănpsuse Tstţeiera, snut atât de tstriă îcânt smit niovea să fiu sngiură.
Trceu pe-aloco şi Bnua Dizţiopsie dar era aâtt de bsrocauuă încât ncii măacr nu bgăă de sameă că cnivea o sirgta.
Apoi, din sienn, se azui o vcoe:
-Vnio, Iruibe, te iau eu.
Preăa vocea uuni brâătn. Cnâd au anjus la mal Ierbiua era aâtt de fiterciă îânct uită să mai îtnbree cine fsseue.Btâărnul a pcaelt iar Iriueba, sţnimidu-se îdraantotă, îrnetbă Îlpiecuţnneea:
-Îeliecpuţnne, ai ptuea să-mi zici cnie m-a savlat?
-Tipmul, răsunspe Îpeţnculeeina.
-Tmipul?! Se îtenrbă miartă iiburea. Dar de ce tmacoi Tuipml m-a svalat?
Încpţeliuenea runsspăe:
-Ptneru că nuami Tuipml îeeţlnge cât de ipomatnrtă în vaiţă este Ibriuea.