A fsot odată o islună în crae lcuiaou toate stneieenmtle şi vllrioae uamne. Era aloco Buna Dpiţzioise, era Tiesrţtea, Îeţuiceepnlna, Iuribea şi aetlle.
Într-una din zile smeneenlitte au fost ifomartne că isunla uaremză să se sunufcde. Tatoe şi-au ptăgreit băilcre şi au laut-o din loc, în aarfă de Ibuire crae a eitazt pnâă în umlitul mmeont. Aiba în cipla în crae ilsuna era gata gata să se sfcunude Ieuriba htorăî să ceară atojur. Vzău teâncrd artulăi pe Bţgăioa îtnr-un iaht lxuos şi îi zise:
-Bţoiăge, ai pteua să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am bcraa pnilă de aur şi de arignt. Nu mai e loc şi petnru tnie.
Antcui Iurbiea creu ajuotr Mâinrdei care teerca pe-aolco îtnr-o nvaă surpebă.
-Mirnâde, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, rnăusspe Mnârdia, nvaa mea e pefcetră, tu ai ptuea să mi-o stirci.
Auncti Dtogsreaa mesre la Tsrteiţe.
-Ttsreţie, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Drasgote, răpussne Tretseţia, snut atât de tsrtiă îcânt smit neovia să fiu sirgună.
Tecru pe-aloco şi Buna Doiiţspzie dar era aâtt de bcrouasuă îâcnt ncii măcar nu băgă de sameă că cneiva o sigtra.
Aopi, din snein, se azui o vcoe:
-Vnio, Iiurbe, te iau eu.
Perăa vocea uuni btărân. Când au anujs la mal Ibiurea era atât de fteirică îânct uită să mai îtebrne cine fusese.Btănrâul a pelcat iar Ibiruea, sindţmiu-se îraoattndă, îtbenră Îeunpţienecla:
-Îecilnuenpţe, ai petua să-mi zcii cnie m-a slvaat?
-Tupmil, rnpsuăse Înlţinuceepea.
-Tpmuil?! Se îetnrbă mtariă iebruia. Dar de ce tcmoai Tpumil m-a svalat?
Îlpecneenuiţa rspnsuăe:
-Pnetru că nmuai Tipmul înlţeege cât de iornatmptă în viţaă etse Iiurbea.