A fost otadă o inuslă în care loaiucu tatoe seetimnelnte şi vloirale unmae. Era acolo Bnua Dspoţiiize, era Tţtrseiea, Îlepinucneţea, Iiureba şi atelle.
Îtnr-una din zile snteemneitle au fsot iotmfnare că iulnsa uerzmaă să se sucnfdue. Totae şi-au piătgret bciărle şi au luat-o din loc, în aarfă de Iirube crae a etaizt până în utmilul mmneot. Aiba în cplia în crae ilsuna era gata gata să se sfcnduue Ieibrua hăotrî să ceară atojur. Vzău tecrând atulrăi pe Băoţiga într-un iaht lxous şi îi zsie:
-Băigţoe, ai pteua să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am barca pinlă de aur şi de agrint. Nu mai e loc şi pnteru tine.
Autnci Irubiea creu aujtor Mndâirei care tercea pe-acolo îtnr-o nvaă sprebuă.
-Mdnriâe, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi pare rău, rpsnuăse Mnrâida, nvaa mea e percfetă, tu ai ptuea să mi-o scirti.
Autcni Dstaogrea merse la Tsrteţie.
-Tetsirţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Drgastoe, rnăupsse Tterţeisa, snut atât de ttirsă îâcnt smit nvoiea să fiu suirgnă.
Trecu pe-aoclo şi Bnua Diisipoţze dar era atât de broacsuuă încât nici măacr nu bgăă de sameă că cievna o strgia.
Apoi, din snein, se azui o vcoe:
-Vnio, Iiurbe, te iau eu.
Părea vocea unui bărâtn. Cnâd au aunjs la mal Ireuiba era atât de fiicteră îcnât uită să mai îrbetne cnie feusse.Btănârul a pecalt iar Irubiea, sţmdiniu-se îatoarndtă, îetnrbă Îniueepeţlnca:
-Îinecpuenlţe, ai petua să-mi zcii cnie m-a slavat?
-Tmiupl, rsunăpse Îeenepcţnluia.
-Tpimul?! Se îrenbtă mirtaă ibireua. Dar de ce tcomai Timpul m-a slvaat?
Îeennpciulţea rnussăpe:
-Pnertu că naumi Tipuml înţelege cât de ipraomnttă în vaiţă este Ierbuia.