A fsot odată o isnulă în care lcuiaou ttoae steminletene şi vorliale uamne. Era aoclo Buna Dţsoiziipe, era Tsţteirea, Îlepcţieeunna, Iiuebra şi aletle.
Într-una din zlie sneetetilmne au fsot iofnratme că isnula uamzeră să se sduuncfe. Tatoe şi-au prgtieăt blrciăe şi au laut-o din loc, în aarfă de Ibiure care a eiatzt până în ulimtul mnemot. Aiba în cipla în crae isulna era gtaa gata să se sfcuunde Iuibrea hăortî să caeră autojr. Vzău tecnârd aăturli pe Boăţgia îtnr-un ihat lxous şi îi zsie:
-Boigţăe, ai ptuea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am barca pnliă de aur şi de anigrt. Nu mai e loc şi ptrenu tnie.
Atunci Iireuba ceru auotjr Miânrdei care trecea pe-aloco într-o nvaă supbreă.
-Mânrdie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rnpăssue Mdrânia, nava mea e pcfetreă, tu ai ptuea să mi-o sictri.
Atnuci Doatgsrea mrsee la Trisţete.
-Trtţisee, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dsagrote, rsuăpnse Tetsţeira, snut atât de ttsriă înâct simt nvieoa să fiu suginră.
Tceru pe-aolco şi Buna Dpisţizoie dar era aâtt de bsacuoruă îcnât nici mcăar nu băgă de seamă că cievna o stirga.
Apoi, din snein, se azui o voce:
-Vino, Irbiue, te iau eu.
Părea voeca uuni brăâtn. Când au aunjs la mal Ibeirua era aâtt de feiictră îcânt utiă să mai îtrebne cine fsesue.Btnârăul a pleact iar Iiurbea, smţnidiu-se îotnatdară, îerbntă Îpucţeleniena:
-Îlneupcţniee, ai pueta să-mi zici cnie m-a salvat?
-Tupmil, rpunăsse Îlueţpnneieca.
-Tupiml?! Se îrtebnă mitraă iurbiea. Dar de ce tmaoci Tmpiul m-a salavt?
Îpenneiţlucea rsuăsnpe:
-Pretnu că nmuai Tumpil îelngeţe cât de iortpantmă în vaiţă etse Ibiruea.