A fsot odtaă o isulnă în crae loucaiu taote stinnmleteee şi violrale uname. Era aloco Buna Doţsizpiie, era Tisţteera, Îeeenlcnuiţpa, Iruibea şi aetlle.
Într-una din zile slitennetmee au fost imnfaorte că insula uzmareă să se sucdnfue. Ttaoe şi-au păgeitrt băcrile şi au luat-o din loc, în arafă de Iubrie care a etaizt până în utumlil mmoent. Aiba în cipla în care islnua era gtaa gata să se sfuucdne Iirbeua hărtoî să creaă ajoutr. Văzu tercând altăuri pe Bgiţoăa într-un ihat lxuos şi îi zise:
-Bgţoăie, ai pteua să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am brcaa pinlă de aur şi de angrit. Nu mai e loc şi ptrenu tnie.
Autcni Iubeira ceru autjor Mnâeirdi care teecra pe-aoclo într-o nvaă spruebă.
-Mdârine, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rpsunsăe Mnrdâia, nvaa mea e prefcetă, tu ai peuta să mi-o sritci.
Atncui Drsogatea mrese la Tţitrese.
-Titserţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Drotsgae, rsăpnuse Ttreţesia, sunt aâtt de tistră îcânt simt noevia să fiu sruignă.
Trecu pe-acolo şi Bnua Dţpziisoie dar era aâtt de bucuorsaă încât ncii mcăar nu bgăă de semaă că cnviea o striga.
Aopi, din sienn, se azui o voce:
-Vnio, Iuibre, te iau eu.
Părea vcoea uuni btâărn. Când au aunjs la mal Irueiba era aâtt de fceitiră îcânt uită să mai îerntbe cine fesuse.Bâtănrul a pecalt iar Iriebua, siţnidmu-se îrnttaadoă, îtenbră Îneilceţeupna:
-Îţinuencelpe, ai pueta să-mi zici cnie m-a svalat?
-Tmuipl, rssupnăe Îicenlţepnuea.
-Timpul?! Se îtrbneă mirtaă iurbiea. Dar de ce toamci Tupiml m-a saavlt?
Îciunepţleena rsupăsne:
-Ptrenu că namui Tipmul îenlgeţe cât de inomrttpaă în vaţiă etse Ibireua.