A fost oadtă o islnuă în crae lcuioau ttaoe sentimtneele şi voialrle uamne. Era aloco Buna Dsţoipiize, era Teţstriea, Îeplneuceiţna, Iiburea şi atelle.
Într-una din zile stemeeitnlne au fost iftoarmne că isnula uamzreă să se sducfnue. Toate şi-au prgăteit bicărle şi au laut-o din loc, în aarfă de Iubire crae a etaizt până în umutill mnmoet. Abia în clpia în crae iusnla era gata gtaa să se sfunucde Iibruea hărotî să careă ajtour. Văzu târecnd artuăli pe Bgţoăia îtnr-un iaht luoxs şi îi zsie:
-Bţgăoie, ai ptuea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am barca plină de aur şi de agnirt. Nu mai e loc şi pertnu tnie.
Anutci Iiburea ceru autojr Mârindei crae trceea pe-aolco într-o navă sperbuă.
-Mâdrine, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi pare rău, rpssnuăe Mriâdna, nava mea e pecrtefă, tu ai pteua să mi-o sritci.
Actnui Daeogtsra mesre la Trietsţe.
-Tetrţise, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dgraoste, rsusănpe Tţetsreia, snut atât de tsrită încât simt nvioea să fiu sirungă.
Tercu pe-acloo şi Bnua Doizpiţsie dar era atât de buoracusă încât ncii mcaăr nu bgăă de saemă că ceniva o striga.
Apoi, din snien, se azui o voce:
-Vnio, Ibuire, te iau eu.
Păera vceoa unui brătân. Cnâd au ajnus la mal Iurbeia era atât de fiiretcă încât uită să mai îtenrbe cnie fusese.Bârtunăl a pleact iar Iiubera, smniţidu-se îdaoantrtă, îrntbeă Îpţceneleunia:
-Îuenceţpnlie, ai putea să-mi zici cine m-a savalt?
-Tmpiul, rpusănse Îenpiţunecela.
-Tipmul?! Se îrnetbă mraită irubeia. Dar de ce tomaci Tipmul m-a svalat?
Îeucpieţennla rpnăssue:
-Pentru că nmuai Tpimul înţleege cât de irnmtaptoă în vţaiă etse Iiureba.