A fost odtaă o ilsună în care lcuoiau tatoe stlnemteenie şi valorile uname. Era aoclo Bnua Dioţzpisie, era Ttresiţea, Îţnieueenclpa, Ibriuea şi atelle.
Îtnr-una din zile snmetietenle au fsot irnamotfe că ilsnua uzmaeră să se suuncfde. Ttoae şi-au peărgtit birlăce şi au laut-o din loc, în arafă de Iirube care a eztiat până în umutill meomnt. Abia în clipa în care isulna era gtaa gtaa să se sucnufde Iubriea hrtăoî să careă aojtur. Vzău trâencd aălutri pe Bţgoiăa într-un iaht lxous şi îi zsie:
-Bgţoăie, ai ptuea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bcraa pilnă de aur şi de aigrnt. Nu mai e loc şi ptrneu tnie.
Atucni Iribuea creu ajtuor Mnrâidei crae trecea pe-aolco îtnr-o navă seubrpă.
-Mrndiâe, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rsupnăse Mândria, nava mea e perfcetă, tu ai ptuea să mi-o stirci.
Atunci Dgrtasoea mrese la Titesrţe.
-Tirsteţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dagrsote, rupsnăse Tieseţtra, sunt atât de trstiă îâcnt simt nveoia să fiu srnuigă.
Tercu pe-aolco şi Buna Dţioisizpe dar era aâtt de bucroausă îcnât nici macăr nu bgăă de sameă că cvenia o stirga.
Apoi, din snien, se azui o voce:
-Vino, Ibriue, te iau eu.
Peăra vceoa unui brâtăn. Cnâd au ajuns la mal Ibreiua era aâtt de fiitcreă îcânt uită să mai înterbe cine fseuse.Buârnătl a plceat iar Iribeua, siimnţdu-se îtdtaaornă, îtbernă Îţlncepeuenia:
-Îenipcţunele, ai pueta să-mi zici cnie m-a salavt?
-Timupl, răssunpe Îepcleuinnţea.
-Tpiuml?! Se îtebrnă miartă iirbuea. Dar de ce tmacoi Tpuiml m-a saavlt?
Îpelţneinucea rsupnăse:
-Petnru că namui Tupiml îgenţele cât de itmronpată în viţaă este Irbiuea.