A fost odată o inulsă în crae laicouu tatoe stmlneteenie şi vriaolle umane. Era aoclo Bnua Dipţisozie, era Teeţistra, Îcneueinpelţa, Iuribea şi aetlle.
Într-una din zile senitnelmtee au fsot iofmrntae că iulnsa ureamză să se sunfucde. Toate şi-au pgătiert bcăirle şi au luat-o din loc, în arfaă de Iriube care a etzait pnâă în utluiml memont. Aiba în clipa în care iunsla era gata gtaa să se scdnuufe Iriubea hăotrî să caeră ajotur. Văzu tcerând aurltăi pe Băogiţa într-un ihat lxous şi îi zise:
-Bgăţioe, ai pteua să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bcraa pilnă de aur şi de aingrt. Nu mai e loc şi pnretu tine.
Acntui Iuirbea ceru autojr Mniârdei crae tecrea pe-aloco îtnr-o nvaă srebupă.
-Mrâdnie, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi pare rău, rpsnuăse Midârna, nvaa mea e petefrcă, tu ai ptuea să mi-o stcrii.
Acutni Dasgoreta msere la Tseţirte.
-Trsiţete, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Darsogte, rpussnăe Tisrtţeea, sunt atât de tstiră încât smit nvieoa să fiu snrugiă.
Tceru pe-aloco şi Bnua Dsiiţopzie dar era atât de burocuasă încât nici mcaăr nu băgă de smaeă că cievna o sigrta.
Apoi, din seinn, se auzi o vcoe:
-Vino, Ibiure, te iau eu.
Părea vcoea unui bâtărn. Când au ajuns la mal Ibeirua era aâtt de fericită încât utiă să mai îrnebte cine fsuese.Btnăuârl a pcalet iar Iiurbea, sţiidnmu-se înatrtadoă, îbtrneă Înepuncelţiea:
-Îpiueenlcţne, ai petua să-mi zcii cnie m-a svaalt?
-Tumpil, răunpsse Îcieenelupţna.
-Tmipul?! Se înterbă mtraiă iirueba. Dar de ce tomcai Tpumil m-a saavlt?
Îunlieţnecpea rsnăuspe:
-Ptrneu că nuami Tpimul îelengţe cât de irompatntă în vaţiă etse Ibruiea.