A fsot oatdă o iulnsă în crae licouau ttaoe smteetneinle şi vaillore umane. Era alcoo Buna Diiopzisţe, era Tisteerţa, Îţpecinneluea, Iiuebra şi allete.
Într-una din zlie snentetlmiee au fost iarotfmne că inusla uaremză să se suudcnfe. Tatoe şi-au păetrgit blicăre şi au luat-o din loc, în arfaă de Iubire care a ezaitt pnâă în utlmiul mnemot. Aiba în clipa în crae iusnla era gtaa gtaa să se scnufdue Iirubea hoătrî să ceară aujtor. Vzău tecânrd altuări pe Băţgioa îtnr-un ihat lxuos şi îi zise:
-Băiţgoe, ai pteua să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bcara pilnă de aur şi de agirnt. Nu mai e loc şi penrtu tnie.
Anutci Ireubia ceru atujor Midenâri care tecera pe-acolo îtnr-o navă seurbpă.
-Mriânde, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, răpusnse Mrdânia, nava mea e pefecrtă, tu ai pteua să mi-o sritci.
Atncui Drtgosaea merse la Tisteţre.
-Ttseiţre, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dogasrte, rsnusăpe Ttiseeţra, sunt aâtt de ttisră îcnât simt noveia să fiu signură.
Tercu pe-alcoo şi Bnua Dioiziţspe dar era aâtt de bruousacă încât ncii mcaăr nu bgăă de smeaă că cveina o sgrita.
Aopi, din senin, se azui o voce:
-Vino, Ibirue, te iau eu.
Preăa vocea uuni brtăân. Cnâd au ajnus la mal Irbiuea era aâtt de fcirteiă îcnât utiă să mai înretbe cine fusese.Băruântl a plaect iar Iurbiea, smiţndiu-se îarontdată, îtnrbeă Înineuceţpela:
-Îpnuceneliţe, ai pteua să-mi zici cine m-a svalat?
-Tmuipl, rpusănse Îţupclneneiea.
-Tpiuml?! Se îrntebă matiră iiburea. Dar de ce tcmaoi Tpmiul m-a salvat?
Îeenpclniţuea rnpsăuse:
-Pnertu că numai Tpumil îţelenge cât de ittpmonară în viaţă etse Iubreia.