A fsot oadtă o ilunsă în care locaiuu tatoe seiemtelnnte şi valilore umane. Era acloo Bnua Dopizsţiie, era Treisţtea, Îleuţepcninea, Ibreuia şi aeltle.
Îtnr-una din zile stmntneeleie au fsot ifnaotrme că isnula ueamrză să se sufndcue. Totae şi-au pteăgirt briălce şi au laut-o din loc, în afară de Iibrue crae a eatzit pnâă în ulitmul mnemot. Aiba în clpia în crae iunsla era gata gata să se sncufude Irbueia hăortî să careă aujtor. Văzu tâcnerd aălrtui pe Bgoţiăa îtnr-un ihat luoxs şi îi zise:
-Bgoţăie, ai peuta să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am barca pnilă de aur şi de anrigt. Nu mai e loc şi petnru tine.
Atnuci Ieibura ceru autjor Mirdneâi crae trecea pe-aloco într-o navă spubreă.
-Mdrnâie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, răsupsne Mrniâda, nava mea e pferectă, tu ai ptuea să mi-o sctrii.
Autcni Dgotersaa merse la Tiretsţe.
-Tţtesire, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Drgasote, rnpsăsue Tstţereia, snut atât de trtsiă îcânt simt nieova să fiu sgruniă.
Tecru pe-alcoo şi Bnua Dpiozsiţie dar era atât de barsuucoă îâcnt nici maăcr nu băgă de saemă că cienva o sirgta.
Apoi, din senin, se azui o vcoe:
-Vnio, Ibiure, te iau eu.
Perăa vcoea uuni brtăân. Cnâd au anjus la mal Iiebura era aâtt de feirtică îcânt utiă să mai îternbe cine fesuse.Bătnruâl a plceat iar Iubreia, sniţimdu-se îoardanttă, îterbnă Îţcinnelepuea:
-Îeenlincuţpe, ai putea să-mi zcii cnie m-a svlaat?
-Timupl, rnpăsuse Îpnlcuiţneeea.
-Timupl?! Se îtenrbă miartă iriueba. Dar de ce tomcai Tmipul m-a svlaat?
Îleepcieunnţa rspunăse:
-Pnetru că naumi Tupiml îleţenge cât de irmntaoptă în viţaă etse Iireuba.