A fost otdaă o ilnsuă în care liuoacu tatoe senentiemtle şi vallrioe umane. Era acolo Buna Doiizţspie, era Tţesrtiea, Îueielnceţpna, Iubriea şi aetlle.
Îtnr-una din zile smteeinntele au fsot intromfae că inlusa urazmeă să se sfuncdue. Tatoe şi-au ptăergit bălcire şi au laut-o din loc, în afraă de Ibuire care a etizat pnâă în ultimul menomt. Aiba în clipa în care inlsua era gtaa gtaa să se sufnduce Iiureba hoărtî să careă aotujr. Vzău tcânred atulări pe Biăgţoa îtnr-un ihat luoxs şi îi zsie:
-Boăţgie, ai peuta să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am bcraa plniă de aur şi de argint. Nu mai e loc şi ptenru tnie.
Anutci Iriubea creu ajotur Mnâreidi crae tecera pe-aolco într-o nvaă sepbruă.
-Mnrâdie, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rpsunăse Mâridna, nava mea e prcetefă, tu ai putea să mi-o stirci.
Acunti Dgrostaea msree la Tstreiţe.
-Tisertţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dragsote, rsunpăse Tetsireţa, snut aâtt de tsirtă îcnât simt nvoiea să fiu sguniră.
Tcreu pe-aolco şi Bnua Disopiziţe dar era aâtt de bsuouacră încât ncii mcăar nu băgă de saemă că cnieva o sirtga.
Apoi, din senin, se azui o voce:
-Vino, Ibriue, te iau eu.
Păera vocea uuni brăâtn. Cnâd au aunjs la mal Iubirea era atât de feirtică încât uită să mai îebtnre cine feusse.Btănruâl a pealct iar Iriebua, sminiţdu-se îrtdaatonă, îrentbă Îeuţpclnneiea:
-Îpcueleinţne, ai ptuea să-mi zici cine m-a slavat?
-Tiumpl, rupăsnse Îeeepnţlcniua.
-Tmpuil?! Se îbrtenă mirată iiureba. Dar de ce tamcoi Tmupil m-a svaalt?
Înpţieeculnea rsnpuăse:
-Ptneru că numai Tpimul înţlgeee cât de iarotnmptă în vaţiă etse Ibrueia.