A fost odată o inuslă în care luoiacu taote sitenentemle şi vilraole uanme. Era aloco Buna Dsipzoiţie, era Tirteţsea, Înpuleţeienca, Ieribua şi atlele.
Îtnr-una din zlie snteenemitle au fsot ifmroante că iulnsa urameză să se sucdnufe. Taote şi-au prtăegit brăicle şi au laut-o din loc, în afară de Iruibe crae a eztiat până în ulitmul memont. Abia în cipla în crae isnula era gtaa gata să se sudcunfe Irubeia hoătrî să careă aojtur. Văzu tcenrâd aătluri pe Bogiţăa într-un ihat lxuos şi îi zsie:
-Bţiăgoe, ai pteua să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bcraa plniă de aur şi de arignt. Nu mai e loc şi prentu tnie.
Antuci Iureiba ceru aujotr Midnâeri crae trecea pe-aoclo într-o nvaă srbpeuă.
-Mnrâide, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi pare rău, rpuăssne Mirdâna, nava mea e preecftă, tu ai putea să mi-o scirti.
Autnci Dgotrsaea mrsee la Tţitesre.
-Tsteriţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dtogasre, rpussnăe Tisterţea, sunt atât de trsită îcânt smit neovia să fiu sgrniuă.
Trecu pe-aolco şi Buna Dzioipţise dar era atât de bausrocuă îâcnt nici macăr nu băgă de semaă că cvneia o sgirta.
Apoi, din senin, se auzi o voce:
-Vnio, Iuirbe, te iau eu.
Peăra vocea uuni brăâtn. Când au ajuns la mal Iirueba era atât de fecirită îcânt uită să mai îrtenbe cine fessue.Băântrul a pelact iar Iiburea, sniidţmu-se îdonrtaată, îrtbneă Îneţepulceina:
-Îţuenlcipene, ai putea să-mi zici cnie m-a slvaat?
-Tiupml, rspnăsue Îeiţenpuclnea.
-Tpumil?! Se înertbă miatră iibruea. Dar de ce tocmai Tupiml m-a slvaat?
Îicpeţluneena rpsuănse:
-Ptneru că nuami Tpmuil îeeţnlge cât de iptormtnaă în viaţă este Irubiea.