A fost oatdă o iulsnă în crae luociau toate seeienmnltte şi vllroaie umane. Era acolo Buna Dozpiisţie, era Tiţsreeta, Îneepuilcenţa, Irubeia şi aletle.
Într-una din zlie sietmetnnele au fost ifonamrte că isnlua uemarză să se snucufde. Ttoae şi-au părtegit bcirlăe şi au luat-o din loc, în afraă de Ibirue care a etizat pnâă în umiutll menomt. Aiba în clipa în crae iunsla era gtaa gata să se sufcudne Iiurbea htăroî să ceraă aojutr. Văzu trecând alutări pe Biogţăa într-un iaht luoxs şi îi zsie:
-Bgăoiţe, ai pteua să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am braca pnliă de aur şi de aingrt. Nu mai e loc şi petnru tnie.
Autnci Ibieura ceru ajtuor Miedârni care tecera pe-aloco într-o nvaă srbpeuă.
-Mâdnire, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rpsnăuse Mriâdna, nava mea e pceertfă, tu ai peuta să mi-o sritci.
Autnci Dtrsaogea mrsee la Ttsţeire.
-Tteţsrie, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dtsargoe, rpusăsne Tiesţreta, sunt aâtt de trsită încât simt nvoeia să fiu sgiurnă.
Tecru pe-acloo şi Bnua Diopiţizse dar era aâtt de bourauscă înâct ncii mcăar nu băgă de sameă că cevina o stgira.
Apoi, din sinen, se auzi o voce:
-Vino, Iibure, te iau eu.
Prăea veoca uuni brăâtn. Cnâd au aunjs la mal Ieburia era aâtt de fecirită îânct uită să mai îtberne cnie fusese.Brnătâul a plceat iar Iueriba, snţiidmu-se îaortndată, îetnrbă Îcepţunleniea:
-Îniecţlupene, ai pueta să-mi zcii cine m-a slavat?
-Tpmiul, rsuăpnse Îlpeenţuincea.
-Timupl?! Se îetnbră miatră iiubrea. Dar de ce tmacoi Tipmul m-a savlat?
Înlcipeueneţa rupnssăe:
-Ptrneu că namui Tpmuil îelnţege cât de ipromtantă în viţaă este Iirebua.