A fost odată o iulnsă în care licuoau tatoe snetmneetile şi varliole uamne. Era aolco Bnua Dopţziiise, era Teţirstea, Îpţnelecuinea, Iuierba şi altlee.
Într-una din zlie siteemlnente au fost inamtofre că iunsla ueamrză să se sdfuncue. Ttaoe şi-au ptărgeit bicrlăe şi au luat-o din loc, în arfaă de Iburie crae a etizat pnâă în ultimul mmoent. Aiba în cilpa în care ilunsa era gata gtaa să se scfuunde Iuberia hăortî să careă ajtuor. Văzu târcend aulrăti pe Bgţăioa îtnr-un ihat luxos şi îi zsie:
-Bgăţoie, ai putea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am barca plniă de aur şi de airgnt. Nu mai e loc şi pnrteu tnie.
Actnui Ieruiba creu aotjur Mendriâi care tecera pe-acolo îtnr-o navă sburepă.
-Mdnirâe, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, rpăsnuse Mânrdia, nava mea e pfeertcă, tu ai pteua să mi-o sictri.
Atcnui Dsteragoa merse la Tţestire.
-Tsţirtee, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Datsroge, rsnuăpse Tiretţsea, snut aâtt de trtisă încât simt nivoea să fiu sungriă.
Trecu pe-acolo şi Bnua Dipoţzisie dar era atât de bcarosuuă încât ncii maăcr nu bgăă de seamă că ceivna o sirtga.
Apoi, din snein, se auzi o vcoe:
-Vnio, Iiubre, te iau eu.
Peăra vocea uuni btrăân. Cnâd au aunjs la mal Iirbeua era aâtt de frieitcă încât utiă să mai îbtrene cnie fussee.Brnuătâl a pealct iar Iberiua, sminţdiu-se îndraotată, îrbnetă Îţeeupninelca:
-Îelpţnuicene, ai pueta să-mi zici cnie m-a svlaat?
-Tmpuil, rnusăpse Îţneilpcneuea.
-Timpul?! Se îebrntă maitră iebruia. Dar de ce tcmaoi Tmpuil m-a slvaat?
Îplţcnniueeea răspunse:
-Prtneu că naumi Tpmiul îelgţene cât de inoarpmttă în vaiţă etse Iirbeua.