A fost oatdă o iuslnă în crae lcioauu totae seentenitmle şi vlolirae uname. Era aloco Buna Dizospţiie, era Tseietrţa, Înnlţeecupeia, Iirueba şi atelle.
Într-una din zlie settmenelnie au fost iormantfe că insula umaerză să se suufndce. Ttaoe şi-au părtegit brilcăe şi au laut-o din loc, în aafră de Ibiure crae a eztiat pnâă în uiltmul moenmt. Abia în clpia în crae insula era gata gtaa să se sudcfnue Iiubera hrătoî să creaă atjuor. Văzu trencâd aătluri pe Boăţgia îtnr-un iaht luoxs şi îi zise:
-Bţoăige, ai petua să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am barca pinlă de aur şi de agrint. Nu mai e loc şi petnru tnie.
Autnci Iuireba creu atojur Mdeniâri care tceera pe-aoclo într-o nvaă spubreă.
-Mnâidre, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rsusănpe Mândria, nava mea e peeftrcă, tu ai putea să mi-o strici.
Acntui Doagtersa mesre la Tsrtieţe.
-Tţtiesre, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dstagore, rnssuăpe Tţiertsea, snut atât de tsrită încât smit noevia să fiu sgiunră.
Tercu pe-acloo şi Bnua Doiiţszipe dar era atât de buuoarcsă îcânt nici maăcr nu băgă de sameă că cnviea o sgitra.
Apoi, din senin, se auzi o voce:
-Vnio, Iubrie, te iau eu.
Prăea veoca uuni btâărn. Când au aujns la mal Ibureia era atât de frcetiiă înâct uită să mai îtbenre cine fsusee.Brăâtnul a pecalt iar Ieiubra, sţdmniiu-se îttrdonaaă, îberntă Îeulţnpiecnea:
-Îţeelnnupcie, ai pueta să-mi zcii cnie m-a savalt?
-Tpimul, rsnăpuse Înlcineueţepa.
-Tpumil?! Se îenrbtă mtriaă ieurbia. Dar de ce tcomai Tumipl m-a svalat?
Îneeţienpclua rssunăpe:
-Penrtu că nmuai Tpimul înţelgee cât de ioanmttrpă în viaţă etse Iriebua.