A fost oatdă o ilusnă în crae lcioauu toate smteneietlne şi volriale umane. Era aoclo Bnua Diozţpsiie, era Ttserţeia, Înpieţeenclua, Ieuirba şi allete.
Îtnr-una din zlie snitnmeetele au fsot itnraomfe că isluna uaremză să se sufucnde. Ttaoe şi-au păreitgt bărcile şi au laut-o din loc, în afară de Ibruie crae a eiztat până în utumill mnomet. Aiba în cplia în care insula era gtaa gata să se suducfne Iriueba hoătrî să caeră atjuor. Văzu teâcrnd atăulri pe Bţgoăia într-un ihat lxous şi îi zsie:
-Boăţgie, ai ptuea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am braca pnliă de aur şi de agrint. Nu mai e loc şi pntreu tine.
Atnuci Ieribua creu autojr Mderâini crae tecera pe-alcoo îtnr-o nvaă srebupă.
-Mdniâre, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, răusnpse Mrâdnia, nava mea e perceftă, tu ai pueta să mi-o sricti.
Anutci Dgrsatoea mesre la Ttirţese.
-Tisrtţee, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dgrasote, rsnspuăe Treţstiea, sunt atât de tirtsă îcnât smit nveoia să fiu snugriă.
Tercu pe-aoclo şi Bnua Dsţpiioize dar era atât de bauurocsă îcnât nici macăr nu bgăă de saemă că cevina o sirgta.
Apoi, din senin, se auzi o voce:
-Vino, Ibirue, te iau eu.
Prăea vocea unui bâărtn. Când au ajuns la mal Irebuia era atât de frciietă îâcnt utiă să mai îretnbe cine fsusee.Bruăântl a pcaelt iar Irbuiea, sţindmiu-se îaanrdtotă, înrtebă Îlpneuceţniea:
-Îeclpiţnuene, ai petua să-mi zcii cnie m-a slvaat?
-Tmupil, rpsăunse Îpeneicueţnla.
-Tmipul?! Se îtrenbă miatră ibriuea. Dar de ce tomcai Timupl m-a svaalt?
Îpelneniţcuea ruăspnse:
-Prnteu că nmuai Tupmil îegnţele cât de ioranmpttă în vaiţă este Ibiurea.