A fost oadtă o isnulă în crae luiaocu toate simltneneete şi vlraoile umnae. Era acloo Bnua Dipszoiiţe, era Trisetţea, Îipucnneeeţla, Iurbiea şi aletle.
Într-una din zlie snieetenmtle au fsot ianrtfome că ilunsa uamrzeă să se sfcundue. Tatoe şi-au pităgert blricăe şi au laut-o din loc, în afară de Iibure crae a etizat pnâă în utmilul menmot. Aiba în cplia în crae iulsna era gata gata să se scnuudfe Iieruba htoărî să caeră ajuotr. Vzău tâcrend alături pe Băoigţa îtnr-un iaht lxuos şi îi zsie:
-Bţoăige, ai putea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am barca pnilă de aur şi de agrint. Nu mai e loc şi pnertu tnie.
Atunci Iberiua creu autojr Mâdnerii crae tcreea pe-aolco într-o navă sruebpă.
-Mrdâine, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rupsănse Mândria, nvaa mea e petefrcă, tu ai putea să mi-o strici.
Acutni Dtoasrgea msree la Tetsţrie.
-Ttseirţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dosgrate, răsnpuse Tteeţrisa, snut atât de tsirtă îâcnt smit noveia să fiu sginură.
Tceru pe-alcoo şi Bnua Dpizisoţie dar era atât de bauorcsuă îâcnt ncii mcăar nu băgă de semaă că civena o sritga.
Aopi, din snien, se auzi o vcoe:
-Vino, Iurbie, te iau eu.
Preăa vocea uuni băârtn. Cnâd au ajuns la mal Iruibea era aâtt de fctiieră îcnât uită să mai îrbetne cnie fsseue.Băutnrâl a pcelat iar Ibiruea, sţnmiidu-se îdonatrtaă, îbenrtă Îiunlepnceţea:
-Îceuiţepnlne, ai peuta să-mi zcii cine m-a svaalt?
-Tiupml, rspănuse Îneicţeeulpna.
-Tmpiul?! Se îrntebă marită ibuirea. Dar de ce tocami Tumpil m-a salavt?
Îţupeelencina rnsupsăe:
-Prtneu că nuami Tipmul îlngeeţe cât de ipaomtrtnă în vţiaă etse Iueirba.