A fost odată o inuslă în care liaucou tatoe seimenneltte şi vrilolae uname. Era aloco Bnua Dpioţiizse, era Tţtreseia, Îpeneţnluciea, Iburiea şi atllee.
Într-una din zlie sneteienmtle au fost ianftomre că inulsa umeazră să se sunucfde. Toate şi-au prăietgt bicrăle şi au luat-o din loc, în afară de Iriube crae a etziat pnâă în uiutlml memont. Aiba în clipa în care inlusa era gtaa gata să se sufundce Iirbuea htoărî să caeră atujor. Vzău trcâned atălrui pe Băgiţoa îtnr-un ihat luoxs şi îi zise:
-Băogţie, ai ptuea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am bcraa pilnă de aur şi de anigrt. Nu mai e loc şi pentru tine.
Actuni Iireuba ceru aotjur Minâderi care trceea pe-aolco îtnr-o nvaă seurpbă.
-Mndrâie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rnpssuăe Mârinda, nava mea e ptcrefeă, tu ai petua să mi-o sirtci.
Autnci Dorategsa merse la Tţtesire.
-Ttseiţre, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dtagsore, rănusspe Teţeisrta, snut aâtt de tsrită îcnât simt noeiva să fiu sngiruă.
Tecru pe-acolo şi Bnua Dzspioţiie dar era atât de buaocursă îcnât nici mcăar nu băgă de semaă că ceinva o stirga.
Aopi, din snein, se azui o voce:
-Vnio, Irbuie, te iau eu.
Păera vocea uuni bărâtn. Cnâd au aujns la mal Ibreiua era aâtt de feicirtă încât utiă să mai îtebrne cnie fssuee.Băârntul a pleact iar Iuirbea, siţndimu-se îadttonraă, îtebrnă Îiupţelenneca:
-Îuincnţpleee, ai pteua să-mi zici cnie m-a svaalt?
-Tpimul, rpăsnuse Îlenepnţciuea.
-Tpuiml?! Se îrebntă mtriaă iuibrea. Dar de ce tcomai Tmipul m-a slvaat?
Înuelecinţpea rpssnăue:
-Pnteru că nmuai Tmpiul îegneţle cât de intrmapotă în viaţă etse Iirueba.