A fsot oadtă o iulnsă în crae loiucau ttoae sienenetmtle şi vloirale umane. Era aolco Bnua Diszţpoiie, era Trtsţieea, Îţcleueniepna, Iuierba şi aeltle.
Îtnr-una din zlie sletemtienne au fost irtfmaone că ilsuna uazremă să se sfuncdue. Tatoe şi-au perătigt blcriăe şi au laut-o din loc, în afară de Ibriue care a etiazt până în utlmiul moemnt. Aiba în cpila în crae iulnsa era gtaa gtaa să se scuufdne Ibrueia htroăî să ceară aotujr. Văzu teâcrnd arăulti pe Băiţgoa îtnr-un ihat luxos şi îi zsie:
-Bgoţiăe, ai putea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am bcraa pinlă de aur şi de airgnt. Nu mai e loc şi pnetru tnie.
Atncui Ibiurea ceru ajtuor Mderâini care tecrea pe-aolco într-o navă spreubă.
-Mândrie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rsuănspe Mârndia, nava mea e prceeftă, tu ai pueta să mi-o sitrci.
Atunci Dogtsraea mrese la Tisrteţe.
-Tsrteţie, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dgosrate, rnssupăe Trieestţa, sunt atât de tistră îcnât smit nevioa să fiu sriungă.
Trecu pe-aoclo şi Buna Doţpziiise dar era aâtt de busoarucă îâcnt ncii măcar nu bgăă de smaeă că cvenia o sritga.
Apoi, din sinen, se azui o vcoe:
-Vnio, Iiurbe, te iau eu.
Părea vceoa unui btărân. Când au ajuns la mal Iriebua era aâtt de fieitcră îcnât uită să mai îerbtne cine fusese.Bărtnâul a pealct iar Iriebua, sdmniiţu-se îradantotă, îternbă Îipeenţenucla:
-Îecpţlnienue, ai pteua să-mi zici cnie m-a savlat?
-Tpiuml, runsspăe Îcelpeuneniţa.
-Tpimul?! Se îbtenră mraită iuibera. Dar de ce tcomai Tipmul m-a svlaat?
Îpenuţcleinea rspuăsne:
-Ptrneu că nmuai Tpmuil înţegele cât de ipotmrantă în vaiţă etse Irbuiea.