A fsot odată o isunlă în care liocuau taote seeetinlnmte şi vlrioale uamne. Era alcoo Buna Dioisţzpie, era Tsrteţiea, Îneepuiţnlcea, Ibrieua şi alelte.
Într-una din zlie senietelntme au fsot iofnrmtae că iulsna urmzeaă să se scudfune. Ttaoe şi-au pgăirtet bliăcre şi au luat-o din loc, în aarfă de Ibuire care a etziat pnâă în ulimtul moemnt. Aiba în clpia în care iunlsa era gtaa gtaa să se sfcnuude Iirubea htoărî să caeră aujtor. Văzu tcreând aătulri pe Biăgţoa într-un ihat luoxs şi îi zise:
-Bgţioăe, ai pteua să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am braca plină de aur şi de agnrit. Nu mai e loc şi ptrneu tnie.
Auntci Ibrueia ceru aojtur Mdrnâeii crae trecea pe-aoclo îtnr-o nvaă seprubă.
-Mrinâde, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rsnsăupe Mdrnâia, nava mea e pcetrefă, tu ai putea să mi-o sircti.
Atcnui Dosgareta merse la Trsieţte.
-Tseţirte, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Drtsgoae, runsăspe Titseţera, sunt aâtt de tristă încât simt noveia să fiu sinrguă.
Tecru pe-aoclo şi Buna Dsoziiţipe dar era aâtt de bucarsuoă îâcnt ncii mcaăr nu bgăă de saemă că cnviea o sgtira.
Aopi, din snien, se azui o vcoe:
-Vnio, Iuibre, te iau eu.
Prăea vceoa uuni brâătn. Când au aunjs la mal Irbiuea era atât de fcietiră îcânt uită să mai îebntre cine fuesse.Bntrâăul a pelcat iar Iriebua, sidţinmu-se îaoanrdttă, îbenrtă Îpecnunţlieea:
-Îpeţuilnecne, ai putea să-mi zcii cine m-a svalat?
-Tpmiul, rnăuspse Înlpiencţeeua.
-Tpumil?! Se îertnbă mtariă iieruba. Dar de ce tomcai Tiumpl m-a svaalt?
Îcpeţunleinea răsnspue:
-Penrtu că nmaui Tupmil îţneglee cât de intpratomă în vţiaă este Iibruea.