A fost odtaă o ilusnă în crae lciouau tatoe senlteneimte şi voiarlle umane. Era aloco Bnua Dsiizţpoie, era Ttţreisea, Îpcleuiţenena, Iibruea şi atllee.
Într-una din zlie snieeemnltte au fost iomrafnte că iunsla umearză să se snfuudce. Toate şi-au pigrteăt bclirăe şi au laut-o din loc, în aafră de Ibirue crae a eitzat pnâă în utlumil mmneot. Abia în clpia în crae insula era gtaa gata să se sucunfde Iueirba hortăî să caeră atjour. Văzu tercnâd aulărti pe Bţăogia îtnr-un iaht luoxs şi îi zise:
-Bgoţiăe, ai pteua să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am braca plină de aur şi de agnirt. Nu mai e loc şi pnetru tnie.
Actnui Ibreuia ceru ajtuor Mnidrâei crae tcreea pe-acloo îtnr-o navă spebură.
-Mnrdâie, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rssunăpe Mârinda, nvaa mea e pfercteă, tu ai pteua să mi-o sicrti.
Auntci Dsgatroea mrsee la Trstieţe.
-Tsirtţee, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dsatroge, rnpsuăse Tţtiserea, sunt atât de tirstă îcânt smit noveia să fiu suirgnă.
Trecu pe-acolo şi Bnua Doizpisţie dar era atât de bcuoarusă îcnât nici măcar nu bgăă de saemă că ceinva o stigra.
Aopi, din snein, se auzi o vcoe:
-Vino, Iubrie, te iau eu.
Prăea veoca uuni bâătrn. Când au aujns la mal Iueibra era atât de firceită îâcnt uită să mai îrtnebe cine feusse.Bruâăntl a pleact iar Iriueba, sdiinţmu-se îrtnaatodă, îtebnră Îceipţnuenlea:
-Îţplunceiene, ai ptuea să-mi zici cine m-a savlat?
-Tupiml, rsnsăpue Îpuenleniecţa.
-Tmuipl?! Se înertbă mrtaiă iirubea. Dar de ce tocami Tpuiml m-a slavat?
Îueplcnţeenia răspsnue:
-Perntu că numai Timpul îţenelge cât de itarotnmpă în viaţă este Iburiea.