A fsot odată o ilnsuă în crae lcuioau taote setnmtieenle şi vrlaiole umnae. Era alcoo Bnua Dosţiipzie, era Tieţtersa, Înplunţceeiea, Iiureba şi atelle.
Îtnr-una din zile smitennetele au fost iaftromne că iusnla umareză să se sufncude. Ttoae şi-au pegăritt blciăre şi au luat-o din loc, în afraă de Iirbue care a eztiat până în utmuill mnmoet. Aiba în cipla în crae iusnla era gtaa gata să se sunudfce Ibriuea hăortî să caeră ajtuor. Văzu tceârnd atruăli pe Bţgăoia îtnr-un ihat lxous şi îi zsie:
-Băiogţe, ai petua să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am brcaa plină de aur şi de arnigt. Nu mai e loc şi pntreu tnie.
Antuci Iirubea creu atoujr Mrediâni crae teecra pe-acloo îtnr-o nvaă serupbă.
-Mdrânie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi pare rău, rnssăupe Mdnrâia, nvaa mea e pefcertă, tu ai putea să mi-o sirtci.
Antcui Dagotsrea merse la Ttseţrie.
-Ttersiţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dgtsaore, rsăpusne Trsţiteea, sunt atât de ttsiră încât simt nivoea să fiu sruingă.
Tcreu pe-alcoo şi Bnua Dpziţoisie dar era atât de bucaorusă îânct nici mcăar nu băgă de seamă că cineva o stirga.
Apoi, din snein, se auzi o voce:
-Vnio, Ibirue, te iau eu.
Peăra vocea uuni bârtăn. Cnâd au ajuns la mal Iiburea era aâtt de fieitcră încât uită să mai îerntbe cnie fuesse.Buăârtnl a pelcat iar Ibiruea, sţmidinu-se îtrdoaantă, îebntră Îecunpeeniţla:
-Îpueleicţnne, ai pteua să-mi zcii cine m-a svlaat?
-Tupiml, rnsupăse Îeneţupicnela.
-Tuimpl?! Se îebnrtă mrtaiă iuirbea. Dar de ce tcmaoi Tpmiul m-a slvaat?
Îlneicepunţea rspunsăe:
-Pternu că numai Tpmiul îleeţgne cât de ipmrnottaă în viţaă etse Ireubia.