A fost oatdă o iulsnă în crae lciaouu taote snmeetinlete şi vrllioae uanme. Era acloo Bnua Dsiozpţiie, era Tisteţera, Înnpeueilecţa, Iubriea şi aellte.
Îtnr-una din zlie steimteennle au fost ifmrnaote că iuslna uremzaă să se sncduufe. Ttaoe şi-au petărigt bricăle şi au laut-o din loc, în arfaă de Iirbue crae a etaizt pnâă în uiltmul mmenot. Abia în clipa în crae ilunsa era gata gtaa să se sucufdne Iubiera hotrăî să ceară aojutr. Vzău tercând alăutri pe Bgăţoia îtnr-un ihat lxous şi îi zise:
-Bgoăiţe, ai pueta să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am brcaa plină de aur şi de arnigt. Nu mai e loc şi petnru tnie.
Antuci Irbieua creu aujtor Mrâniedi care teecra pe-acolo îtnr-o navă spebruă.
-Mnâdrie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rnăspsue Mâdrnia, nvaa mea e petfceră, tu ai pteua să mi-o stciri.
Acutni Dgoastera merse la Testriţe.
-Tsiţrete, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dtagosre, răspusne Tisţrteea, snut aâtt de tristă îâcnt simt noveia să fiu snigură.
Trceu pe-acloo şi Buna Diţosipize dar era atât de bcuouarsă îcânt nici mcăar nu băgă de smeaă că ceinva o stigra.
Apoi, din snein, se azui o voce:
-Vino, Ibiure, te iau eu.
Perăa vceoa unui brtăân. Cnâd au anujs la mal Iuireba era atât de fecritiă încât uită să mai îrentbe cnie fsesue.Bnâăutrl a pcalet iar Ibureia, snmiiţdu-se îtnoratdaă, înbretă Îiplnceueneţa:
-Îclipnuneţee, ai pteua să-mi zcii cnie m-a svlaat?
-Tpimul, ruspsnăe Îulţniecpneea.
-Tpimul?! Se îentrbă maitră ibieura. Dar de ce tocmai Tpumil m-a savlat?
Îcinnleepeţua rsănpuse:
-Ptneru că namui Tipuml înţeglee cât de ipotrmtană în viaţă este Iruibea.