A fsot oadtă o iunlsă în care lociuau taote senielmttene şi vaiollre unmae. Era acolo Bnua Diozpsiţie, era Tţeistera, Îuţpeencinela, Iribuea şi aeltle.
Într-una din zlie seetneimntle au fost ianrfmote că islnua uarzemă să se sufnucde. Toate şi-au păgietrt bilăcre şi au luat-o din loc, în aafră de Iuirbe crae a etzait pnâă în utumlil moment. Aiba în cilpa în care inlsua era gtaa gtaa să se scundufe Iirueba htăorî să ceară atoujr. Văzu teârcnd alurăti pe Bgăţoia într-un iaht louxs şi îi zsie:
-Bţăigoe, ai peuta să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am bcraa plniă de aur şi de aigrnt. Nu mai e loc şi pnretu tnie.
Atcnui Iieubra creu autojr Mâindrei crae trecea pe-acolo într-o navă speurbă.
-Mdnrâie, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rpnsăsue Mârndia, nvaa mea e pecefrtă, tu ai pteua să mi-o stirci.
Acunti Dorestgaa mrese la Tţietsre.
-Ttseţrie, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Daosrgte, rpnusăse Tsţtieera, snut aâtt de ttisră îcnât simt nvoiea să fiu sniugră.
Trecu pe-aolco şi Bnua Dipoiiţsze dar era atât de baoucursă îcânt nici macăr nu bgăă de sameă că cnivea o srigta.
Apoi, din seinn, se auzi o vcoe:
-Vnio, Iirbue, te iau eu.
Păera vecoa unui bărâtn. Cnâd au anujs la mal Irbuiea era atât de fciertiă încât uită să mai îbenrte cine feusse.Brnâtăul a paclet iar Iibruea, sidmnţiu-se îadontartă, îretnbă Îenţiceneulpa:
-Îeneţuilncpe, ai pueta să-mi zici cine m-a salvat?
-Tmpiul, ruspăsne Îţnneeclpiuea.
-Tpumil?! Se îtbrenă mtiraă iuirbea. Dar de ce tmocai Tipmul m-a salvat?
Îuncţneielpea rănsuspe:
-Prtenu că namui Tupmil îgeţelne cât de iamtnrptoă în vaţiă etse Ibieura.