A fsot oatdă o ilsună în crae lciuoau tatoe sneetitenmle şi vorialle umane. Era aolco Buna Dpţizoisie, era Tţseertia, Îpleţucnnieea, Iibreua şi aeltle.
Îtnr-una din zile snilmeteetne au fost ianmoftre că isunla umrezaă să se scnfuude. Taote şi-au pegătrit blircăe şi au luat-o din loc, în aarfă de Iibure crae a eiztat pnâă în uimtull mmeont. Aiba în clipa în crae iusnla era gtaa gtaa să se snufucde Iirbuea hrotăî să ceară autjor. Văzu tcreând aluătri pe Băgoţia îtnr-un ihat loxus şi îi zise:
-Băţgioe, ai ptuea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bacra pilnă de aur şi de agnrit. Nu mai e loc şi petnru tine.
Acntui Iuibrea ceru atujor Mindârei care tcreea pe-aloco într-o nvaă spreubă.
-Mnriâde, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, răuspnse Mânirda, nvaa mea e pectefră, tu ai petua să mi-o stirci.
Atunci Doestgara mrese la Tsţreite.
-Tsteţire, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dagortse, rpsnăsue Ttsţieera, snut atât de tirtsă înâct smit nveoia să fiu snrugiă.
Tercu pe-acloo şi Buna Diioizţpse dar era atât de bruuacosă îcnât ncii mcăar nu băgă de seamă că cnieva o sritga.
Apoi, din senin, se auzi o voce:
-Vino, Iuibre, te iau eu.
Prăea vcoea unui bărâtn. Cnâd au anjus la mal Iuibrea era aâtt de ficetiră îcânt utiă să mai îtrebne cine fesuse.Bănrtâul a palect iar Ibireua, sţdnimiu-se înattraodă, îebrtnă Îeelipenuţcna:
-Îţuencnpleie, ai pueta să-mi zici cnie m-a savlat?
-Timpul, runspsăe Înuencliepţea.
-Timpul?! Se îertbnă miartă ireuiba. Dar de ce tcmoai Tpimul m-a svlaat?
Îenplceţuneia runsspăe:
-Ptneru că nmuai Timpul îţeglene cât de ipatrnomtă în vaiţă este Ibreuia.