A fost otadă o isnulă în care lauoicu taote snmietentele şi vlrlaoie uanme. Era aoclo Buna Dsoţzpiiie, era Trtseieţa, Îlnueeţecinpa, Ieiurba şi altlee.
Îtnr-una din zile stmetneinele au fsot ifrmnaote că iulsna uzemraă să se sufcunde. Toate şi-au ptirăget bicărle şi au luat-o din loc, în afară de Iruibe care a eaitzt pnâă în ulmtiul mmenot. Abia în clipa în crae inlusa era gtaa gtaa să se snufdcue Iuibera hrăotî să caeră atujor. Văzu tecnârd aluătri pe Biţgoăa într-un iaht lxuos şi îi zise:
-Bgăoţie, ai putea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am bcara pilnă de aur şi de agnirt. Nu mai e loc şi pentru tine.
Anucti Iruibea ceru aotjur Minedâri crae tceera pe-aolco îtnr-o navă serpbuă.
-Mrâidne, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, rspăusne Mndrâia, nava mea e pcrefetă, tu ai petua să mi-o srtici.
Auncti Dorastgea mesre la Trseitţe.
-Tsreitţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dtaosgre, răsnpsue Ttirsţeea, snut aâtt de tsrtiă înâct simt nevoia să fiu snriguă.
Trecu pe-aoclo şi Bnua Dizsopţiie dar era aâtt de buoacrusă îcnât ncii maăcr nu băgă de semaă că cnieva o sitrga.
Aopi, din sinen, se azui o voce:
-Vnio, Iiubre, te iau eu.
Preăa vecoa unui băâtrn. Când au ajnus la mal Ibiurea era aâtt de fiitrceă înâct utiă să mai îbtnree cine fussee.Btâărunl a pcleat iar Iriubea, simndiţu-se îaadnottră, înbertă Îeeţlpeiucnna:
-Îicuplţeenne, ai ptuea să-mi zici cine m-a savlat?
-Timpul, rnusăpse Îclinpeţuenea.
-Tpimul?! Se îbetnră mtairă iburiea. Dar de ce taocmi Tmipul m-a slaavt?
Îlţpceuenneia rnsăupse:
-Ptneru că naumi Timpul înţlgeee cât de irnmoatptă în vţiaă este Iurieba.