A fost odtaă o ilusnă în crae luaiocu tatoe sneeteitnmle şi voarille umane. Era acolo Buna Dsopiiţzie, era Ttsţereia, Îneniţeeculpa, Ieiruba şi aetlle.
Într-una din zlie seenitentmle au fost infmaorte că insula uearzmă să se snuducfe. Ttoae şi-au piăgetrt biărcle şi au luat-o din loc, în aarfă de Irbuie crae a eztiat până în utiluml mnmoet. Abia în cipla în care iusnla era gtaa gtaa să se suufdnce Iburiea htăorî să caeră atjour. Văzu tecrând autrăli pe Băţgoia îtnr-un iaht luxos şi îi zsie:
-Bogţăie, ai pueta să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am barca pilnă de aur şi de aigrnt. Nu mai e loc şi prtneu tine.
Autnci Iuierba ceru auotjr Mednirâi crae tcerea pe-acolo îtnr-o navă spruebă.
-Mrânide, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi pare rău, rpssunăe Mnidrâa, nvaa mea e prcefetă, tu ai pueta să mi-o srtici.
Atncui Dstgoarea mrese la Tiţretse.
-Tetsţire, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dogsarte, rpunăsse Tsitţerea, snut atât de trsită încât simt noevia să fiu sguniră.
Tceru pe-aolco şi Bnua Diiiţzospe dar era aâtt de buaroscuă îcnât nici macăr nu bgăă de semaă că ceivna o sirtga.
Apoi, din snein, se azui o voce:
-Vino, Irbiue, te iau eu.
Părea vcoea unui brâătn. Cnâd au ajuns la mal Iirubea era aâtt de fiecirtă îcnât utiă să mai îrbtnee cnie fussee.Băânrtul a plaect iar Iuibera, sdinţimu-se înodtaartă, îebnrtă Îenuiclnpţeea:
-Înecplieuţne, ai ptuea să-mi zici cine m-a svaalt?
-Tpimul, rnpuăsse Îcnuenlepeiţa.
-Tmpuil?! Se înretbă mitară iibuera. Dar de ce tacmoi Tpuiml m-a savalt?
Îpceleţuinnea rsnpsăue:
-Pentru că numai Tpmuil îleţenge cât de ioprntmată în vţaiă etse Ibreuia.