A fost odată o inulsă în care lcioauu tatoe sineenmlttee şi vraiolle unmae. Era aoclo Buna Dzpţoisiie, era Tisterţea, Înlepceuţniea, Iiebrua şi altele.
Într-una din zlie stenelneitme au fsot irnoatmfe că ilsuna urzaemă să se sufcnude. Ttaoe şi-au păigrett bcrilăe şi au laut-o din loc, în aafră de Iurbie care a etzait până în ulitmul mnemot. Aiba în clipa în care iunsla era gtaa gata să se scdnfuue Iburiea hrotăî să careă ajutor. Văzu ternâcd aătulri pe Bţogiăa într-un iaht lxuos şi îi zsie:
-Bţiăoge, ai putea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am bacra pinlă de aur şi de agirnt. Nu mai e loc şi pnetru tine.
Anutci Ibiuera creu ajuotr Midnârei care teecra pe-aloco într-o nvaă sbrepuă.
-Mâdnrie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, răpnusse Mrnâdia, nava mea e prcefetă, tu ai putea să mi-o sctrii.
Atunci Dogtsarea msere la Tisteţre.
-Tietsţre, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dagorste, rnăuspse Tetţsriea, sunt aâtt de trsită îcânt smit neovia să fiu snugiră.
Tceru pe-aoclo şi Buna Doiisizpţe dar era aâtt de bcrusaouă încât nici măacr nu bgăă de saemă că cevnia o sgrita.
Apoi, din sienn, se azui o vcoe:
-Vnio, Ibuire, te iau eu.
Păera vocea unui băârtn. Când au ajuns la mal Iberuia era atât de fcretiiă îcnât utiă să mai îebrtne cine fesuse.Bâurnătl a pleact iar Ibriuea, smiţidnu-se înoaatrtdă, îebtrnă Îniulţnecepea:
-Îţulnneiecpe, ai pteua să-mi zcii cine m-a slavat?
-Tmipul, rsăunpse Îţupclieneena.
-Tpuiml?! Se înterbă miartă ibuirea. Dar de ce tcomai Tmupil m-a slvaat?
Îluenţnpeecia runpăsse:
-Pertnu că nuami Tpimul îenţelge cât de ianmtorptă în vaiţă etse Iuierba.