A fost odtaă o ilunsă în crae lcuioau ttaoe sineetenmtle şi vlriloae umane. Era alcoo Bnua Dozpiţisie, era Trieţesta, Înlţieeecnupa, Iubriea şi altele.
Într-una din zile stlmtneeeine au fsot ionmratfe că isulna ueamrză să se scunufde. Ttaoe şi-au ptăeigrt blirăce şi au luat-o din loc, în arafă de Iriube care a etazit pnâă în utmluil moenmt. Abia în cipla în crae isnula era gtaa gata să se sucfdnue Iubriea hărtoî să ceară atjuor. Văzu tercnâd aătulri pe Bţiogăa într-un iaht loxus şi îi zise:
-Bgţiăoe, ai ptuea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am barca pilnă de aur şi de agirnt. Nu mai e loc şi ptrneu tine.
Autcni Irubiea creu aujtor Mdniârei care tcerea pe-acloo îtnr-o nvaă sueprbă.
-Mdriâne, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, rupănsse Mrâidna, nvaa mea e pceefrtă, tu ai putea să mi-o sirtci.
Atncui Daotrgsea msere la Trtesiţe.
-Trtseiţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dagorste, rspunăse Tiţsteera, snut atât de tsitră îcnât simt nvoeia să fiu sgiurnă.
Trceu pe-acolo şi Bnua Dţiioipzse dar era aâtt de bcuarsouă îcânt nici măcar nu bgăă de saemă că cnviea o srtgia.
Apoi, din sinen, se auzi o vcoe:
-Vino, Ibirue, te iau eu.
Prăea veoca unui btrăân. Cnâd au aunjs la mal Ibureia era atât de ficteiră îcânt uită să mai îtrebne cine fesuse.Brnâătul a plcaet iar Iruibea, sidnmiţu-se îtdtaroană, îernbtă Îilţcpenuneea:
-Înecpnluiţee, ai pteua să-mi zici cnie m-a svlaat?
-Tupiml, rnussăpe Îneeuplecnţia.
-Tpumil?! Se îretbnă miartă iriubea. Dar de ce tocami Tmpuil m-a slavat?
Îilţpeneucnea rsuănpse:
-Pnrteu că nuami Timupl îleneţge cât de iomrtanptă în vaţiă etse Irueiba.