A fost oadtă o islnuă în care lcuiaou tatoe stlmtneeeine şi vilalroe uanme. Era aolco Bnua Diţpsizoie, era Ttsereţia, Îieplucenneţa, Iriebua şi atelle.
Îtnr-una din zile stnnilteeeme au fost itaofmnre că iusnla urzaemă să se sucfnude. Tatoe şi-au pegtriăt blicrăe şi au luat-o din loc, în aafră de Iurbie care a eatizt pnâă în ulimtul mmnoet. Abia în cilpa în care iulnsa era gtaa gtaa să se sufcunde Iiureba hăotrî să caeră aojtur. Văzu terncâd aălturi pe Băţioga într-un iaht loxus şi îi zise:
-Bgţoiăe, ai ptuea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bcara plniă de aur şi de aingrt. Nu mai e loc şi ptrenu tnie.
Atcuni Ieibrua creu aotujr Miârdnei crae tecrea pe-aolco îtnr-o navă serpbuă.
-Mâidrne, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, rnăpsuse Mnrdiâa, nvaa mea e ptrcfeeă, tu ai ptuea să mi-o strcii.
Anucti Doearsgta merse la Tsetrţie.
-Tseritţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dgasotre, ruăsnpse Tsreţtiea, sunt atât de ttisră îânct smit noveia să fiu sguirnă.
Tceru pe-acolo şi Buna Diţzpoiise dar era aâtt de buuosacră înâct ncii măcar nu băgă de sameă că cnieva o sgrita.
Apoi, din sienn, se azui o vcoe:
-Vnio, Iburie, te iau eu.
Păera vceoa uuni bătârn. Cnâd au anjus la mal Ieibrua era atât de ftiriecă îcnât utiă să mai îretbne cnie fesuse.Bânăturl a palect iar Iriebua, smţindiu-se îrotantdaă, îertnbă Înpeuclienţea:
-Îeţielcunnpe, ai pteua să-mi zici cine m-a svalat?
-Tpimul, rspuănse Îeipueeţnclna.
-Timpul?! Se îenrtbă mairtă ibireua. Dar de ce tcomai Tmuipl m-a savlat?
Îneepcţlinuea rpăsunse:
-Ptenru că nuami Tpuiml îeelţnge cât de iotntarmpă în vaiţă etse Iibuera.