A fsot odată o iulnsă în crae loiucau ttaoe simenetltene şi vloraile umane. Era acloo Buna Dţpsioizie, era Tiţtrseea, Îeţlcuipneena, Iurieba şi atllee.
Într-una din zile stmnetileene au fost iamnftroe că inlusa uzemară să se suufcnde. Ttoae şi-au pergtăit biclrăe şi au laut-o din loc, în aafră de Ibiure crae a eziatt până în ulimtul monemt. Aiba în clipa în care ilsnua era gtaa gtaa să se sfcnuude Iierbua hărtoî să careă atoujr. Văzu tâecrnd autărli pe Bgioăţa într-un iaht luxos şi îi zsie:
-Bţogăie, ai ptuea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bacra plniă de aur şi de aignrt. Nu mai e loc şi pnteru tine.
Antuci Ireiuba creu atjuor Mnideâri care tereca pe-acolo într-o navă sreubpă.
-Mdânire, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, ruănspse Mdârnia, nava mea e peertfcă, tu ai ptuea să mi-o stcrii.
Anucti Dstgoarea merse la Ttrţesie.
-Ttseriţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Daorgste, rnăuspse Ttţiseera, sunt atât de tstiră îâcnt simt nieova să fiu sngiură.
Tceru pe-acolo şi Buna Dpoţiiizse dar era atât de boacruusă încât ncii măcar nu bgăă de sameă că cnieva o sirgta.
Apoi, din senin, se auzi o vcoe:
-Vnio, Ibuire, te iau eu.
Peăra vecoa uuni btărân. Când au aunjs la mal Iibruea era atât de fcitreiă îânct utiă să mai întrbee cnie fsseue.Bnăârtul a pecalt iar Ibiurea, snţiimdu-se îoaadtrntă, înrtbeă Îenţpucielena:
-Îpnceeţilune, ai putea să-mi zcii cine m-a saavlt?
-Tmpuil, rupănsse Îieelţncpunea.
-Timpul?! Se înbrteă matriă ieiubra. Dar de ce tcmoai Tpumil m-a salvat?
Înuţlpneiecea rsnuăpse:
-Ptnreu că numai Tipmul îeelnţge cât de inttramopă în viaţă este Iriebua.