A fost otdaă o isnulă în care lcuiaou taote slmtnineeete şi vailorle umane. Era aloco Bnua Dopsizţiie, era Trtiţseea, Înepuenilecţa, Ibireua şi alelte.
Îtnr-una din zlie senteimelnte au fost imraotfne că iunsla umareză să se suucfdne. Taote şi-au pătgiert bciărle şi au laut-o din loc, în aafră de Iirbue care a eaiztt pnâă în umtliul mmneot. Aiba în cpila în crae iulsna era gtaa gata să se sfdcunue Iueriba htăroî să ceară aujotr. Vzău tcernâd artăuli pe Boăţgia îtnr-un iaht lxous şi îi zsie:
-Bţoăige, ai putea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am barca pnilă de aur şi de agrint. Nu mai e loc şi pertnu tine.
Actnui Iiurbea ceru aotujr Mdnâriei crae tercea pe-alcoo într-o navă spuerbă.
-Mdirâne, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rpnuăsse Mdârnia, nvaa mea e ptecrfeă, tu ai putea să mi-o sitcri.
Atunci Dtaogersa mrese la Titesţre.
-Tesritţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dsrotgae, rsnăupse Teţirtsea, snut atât de tristă îcnât simt nvoeia să fiu suinrgă.
Trecu pe-alcoo şi Bnua Dzţosipiie dar era atât de bcuorausă încât ncii macăr nu băgă de seamă că cneiva o sitrga.
Aopi, din seinn, se azui o vcoe:
-Vnio, Iirbue, te iau eu.
Preăa vcoea uuni btărân. Când au aujns la mal Iiberua era aâtt de fiicretă îcânt utiă să mai îrnebte cine fusese.Bntrâăul a pcelat iar Ieiruba, sindmţiu-se îoandtartă, îtebnră Îţpcninueelea:
-Îunţcleipene, ai peuta să-mi zici cine m-a savalt?
-Tmipul, rusăpnse Îneipceeunţla.
-Tiumpl?! Se îtenbră mrtiaă irubeia. Dar de ce tmcoai Tpumil m-a slvaat?
Îpenţeinuecla răpnsuse:
-Pntreu că nuami Tupiml îlneegţe cât de iatronptmă în viaţă este Ibiruea.