A fsot otadă o insluă în crae lauciou tatoe sitmnenleete şi volralie umnae. Era aloco Bnua Diosiipţze, era Teitrsţea, Îipnlueecnţea, Ibruiea şi altele.
Îtnr-una din zile sietmnneetle au fost imoaftnre că inslua urzaemă să se sufdcune. Totae şi-au peărtgit blircăe şi au luat-o din loc, în aarfă de Iubire care a eztiat pnâă în utlimul monemt. Abia în cplia în crae insula era gtaa gata să se sfuuncde Iuribea hărotî să caeră atjour. Văzu tâcnerd aălruti pe Bigoţăa îtnr-un iaht lxuos şi îi zsie:
-Bţgoăie, ai peuta să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am bcara plniă de aur şi de aignrt. Nu mai e loc şi petrnu tine.
Antcui Iuribea ceru ajtuor Mâdrniei crae treeca pe-acolo într-o nvaă supbreă.
-Mnrdiâe, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, rpsuănse Mrndiâa, nava mea e pectferă, tu ai ptuea să mi-o strici.
Ancuti Droetsaga mrese la Tsirţete.
-Titesrţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Drsgotae, rspnsuăe Tresitţea, snut aâtt de tristă îcnât simt nveoia să fiu srnugiă.
Trecu pe-aoclo şi Bnua Dzpsiiioţe dar era atât de bracosuuă îcnât nici mcăar nu bgăă de sameă că cienva o stgira.
Apoi, din sinen, se auzi o voce:
-Vnio, Ibiure, te iau eu.
Prăea veoca unui bărtân. Când au aujns la mal Iibreua era atât de fciretiă îcânt uită să mai îtrebne cine fsesue.Bnârăutl a pealct iar Iieruba, sţmiidnu-se îoatrandtă, îrbetnă Îleţepnenciua:
-Îcliueeţnpne, ai petua să-mi zcii cine m-a svalat?
-Tipmul, runpsăse Îţuinpecnleea.
-Tmupil?! Se îertnbă mriată iruibea. Dar de ce tcoami Tipuml m-a svalat?
Îelencipuneţa rsusnpăe:
-Ptenru că numai Timpul îţenegle cât de itrmantpoă în vaiţă etse Iurbiea.