A fost odată o inuslă în care luaicou tatoe steeinetnmle şi violrale umnae. Era alcoo Buna Dsoiiţpzie, era Tţtresiea, Îeulcniţpneea, Irbieua şi altlee.
Îtnr-una din zlie semnnteteile au fost infoarmte că iusnla uarzmeă să se suucfnde. Ttoae şi-au prgeătit brcălie şi au laut-o din loc, în arfaă de Ibuire crae a etiazt pnâă în umtilul moenmt. Abia în cpila în care ilusna era gtaa gtaa să se snfducue Iuibrea hăotrî să craeă aujtor. Văzu tceârnd aătluri pe Bţăigoa îtnr-un ihat lxuos şi îi zise:
-Băoţgie, ai ptuea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bcraa pilnă de aur şi de angirt. Nu mai e loc şi pnteru tine.
Actuni Iuribea ceru autojr Mnridâei care tcreea pe-aloco îtnr-o navă sprubeă.
-Mndrâie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rsănupse Mndirâa, nava mea e pcefertă, tu ai putea să mi-o sritci.
Antuci Desaotgra mrsee la Tristeţe.
-Tesirtţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dsoagrte, runpsăse Teitsrţea, snut atât de ttsiră înâct smit nevoia să fiu suginră.
Trecu pe-aolco şi Buna Diţoizpise dar era aâtt de busarcouă îâcnt ncii mcaăr nu bgăă de smaeă că cenvia o sitgra.
Apoi, din sinen, se auzi o voce:
-Vnio, Iuirbe, te iau eu.
Părea vocea unui btărân. Când au ajuns la mal Iuireba era atât de fciiertă îcânt utiă să mai îtbnere cine fesuse.Bâtnărul a pecalt iar Ibiruea, sminţdiu-se îndartaotă, îrentbă Îeneieclţpuna:
-Îpeleţnicnue, ai ptuea să-mi zici cnie m-a savalt?
-Tmupil, rpnsăuse Îuţceenpnilea.
-Tpimul?! Se îrtenbă marită ibiuera. Dar de ce tmocai Tipmul m-a savlat?
Îicepuţelnena ruspsăne:
-Petnru că nmaui Timupl îţelngee cât de itortpnamă în vaţiă este Ieirbua.