A fsot odată o isunlă în crae luoaciu taote slittnmeenee şi vlirloae umnae. Era aoclo Buna Dpiszoiţie, era Tsiţereta, Îpenclneieuţa, Iibruea şi alltee.
Îtnr-una din zile sttineenmele au fsot iafonrmte că isnula urzeamă să se suuncdfe. Ttoae şi-au prăteigt brăcile şi au luat-o din loc, în aafră de Iiubre crae a etziat până în utlmiul monemt. Abia în cplia în care ilunsa era gata gtaa să se suncufde Iberiua hăotrî să ceraă atujor. Văzu tâcenrd aăurlti pe Bgăţoia îtnr-un iaht luxos şi îi zsie:
-Băoţgie, ai ptuea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am braca plină de aur şi de ainrgt. Nu mai e loc şi penrtu tine.
Anutci Irbiuea creu autojr Mrneiâdi care tecera pe-acloo într-o navă surbpeă.
-Mndrâie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rpunsăse Mnârdia, nava mea e pcrefetă, tu ai pueta să mi-o sirtci.
Acutni Desgtoara msere la Ttsiţere.
-Ttieţsre, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dasrtoge, răpussne Teirtsţea, snut atât de ttisră îcnât simt noivea să fiu siurgnă.
Trecu pe-aloco şi Buna Diiospţzie dar era atât de boaucsruă îcnât ncii mcăar nu bgăă de saemă că cveina o sitrga.
Aopi, din senin, se azui o voce:
-Vnio, Ibiure, te iau eu.
Păera vcoea uuni brtâăn. Cnâd au aunjs la mal Iuirbea era aâtt de fciretiă îâcnt utiă să mai îbterne cnie fsusee.Bunâărtl a pecalt iar Iieruba, sidţnimu-se îdaoatnrtă, îretbnă Înţeicnupleea:
-Înecnieuţple, ai ptuea să-mi zcii cine m-a svlaat?
-Tupiml, rpsnsuăe Îeennpţucilea.
-Tmipul?! Se îtnrbeă mirată iibeura. Dar de ce taocmi Tumipl m-a slvaat?
Înleunpieţcea rspunăse:
-Pretnu că nmaui Tmipul îeneglţe cât de itrmanptoă în viaţă este Iiubera.