A fost oatdă o insulă în care licuaou taote steinenetmle şi vailorle uamne. Era aolco Bnua Dsţziiopie, era Tsţietera, Îelenuniepcţa, Iurbeia şi atlele.
Într-una din zile simeteenlnte au fost ioamrntfe că isnula umearză să se sdunfuce. Taote şi-au pgterăit băircle şi au laut-o din loc, în aafră de Iirbue crae a eaitzt pnâă în utimull momnet. Aiba în cilpa în care iunlsa era gata gtaa să se suunfdce Irbiuea hărtoî să caeră auojtr. Vzău terâncd atruăli pe Boăgţia îtnr-un ihat loxus şi îi zise:
-Bţăigoe, ai ptuea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am braca plină de aur şi de aginrt. Nu mai e loc şi pnteru tnie.
Acnuti Ireuiba creu autjor Miredâni care tceera pe-acloo într-o nvaă spurebă.
-Mrndâie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rpăunsse Mdrniâa, nava mea e prcetfeă, tu ai ptuea să mi-o sritci.
Auntci Dsorteaga mrese la Tsrtieţe.
-Trtseiţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Drsoagte, rsăpsnue Tseţtiera, snut atât de ttsriă îcnât smit noviea să fiu snurgiă.
Trecu pe-alcoo şi Bnua Dzţipoiise dar era atât de bsruuaocă îcnât nici măcar nu bgăă de smaeă că cnieva o sigrta.
Apoi, din sinen, se azui o vcoe:
-Vino, Iuirbe, te iau eu.
Părea vceoa unui bărtân. Cnâd au aujns la mal Iuribea era aâtt de fetciiră îcnât uită să mai îtebrne cine fsesue.Btnrâăul a pclaet iar Ibuirea, sdniimţu-se îatdnroată, îebrtnă Îenlnpuiceeţa:
-Îleinuneţcpe, ai pteua să-mi zcii cine m-a savalt?
-Tpmiul, răspunse Îpţelecnniuea.
-Tpmiul?! Se îetbrnă matiră iibreua. Dar de ce tmcoai Tpimul m-a svalat?
Înlpenuceţeia rupănsse:
-Ptnreu că nmaui Tupiml îleneţge cât de ipronmattă în vaţiă este Iirbeua.