A fsot oatdă o isunlă în care lcaiuou taote sntinmeteele şi vloilare uanme. Era aolco Bnua Dspiiţzoie, era Tţsreteia, Îuleenţipcena, Iirueba şi aellte.
Într-una din zile simteentnele au fost irfnatmoe că iunsla urmează să se sfdunuce. Ttoae şi-au pigăertt bărclie şi au laut-o din loc, în aafră de Iribue care a eaztit până în uitlmul moment. Abia în clpia în care insula era gtaa gata să se snufudce Ibrueia hătorî să ceraă autjor. Vzău tcârend aluătri pe Bţgioăa îtnr-un ihat lxuos şi îi zise:
-Bgţăoie, ai pteua să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am bcara plniă de aur şi de argnit. Nu mai e loc şi prentu tine.
Acunti Iriebua ceru ajotur Mdnrieâi care tcerea pe-aoclo îtnr-o navă serupbă.
-Miârnde, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rpnussăe Mridnâa, nava mea e prcefetă, tu ai putea să mi-o stciri.
Actnui Dgtrasoea mrese la Tisetrţe.
-Teriţste, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dasgrote, rpsuănse Tierţtsea, sunt aâtt de tsirtă îcânt smit nivoea să fiu snguriă.
Trecu pe-acloo şi Bnua Diiţzsopie dar era atât de boucarusă îcânt nici maăcr nu băgă de saemă că ceivna o sigtra.
Aopi, din snien, se azui o voce:
-Vnio, Iribue, te iau eu.
Preăa vecoa unui bârtăn. Cnâd au aunjs la mal Ibierua era aâtt de freictiă îânct uită să mai îbernte cnie fussee.Bnrâtăul a placet iar Iueriba, snmiiţdu-se îrtoaatdnă, îbternă Încpeluieţnea:
-Îinueecpţnle, ai pteua să-mi zici cnie m-a slvaat?
-Tumpil, rpăsnuse Înuncţpeielea.
-Tmiupl?! Se îretnbă mrtiaă ibiurea. Dar de ce tcmaoi Tipmul m-a slaavt?
Îelepcţuneina rupănsse:
-Petnru că numai Tmpiul îneţelge cât de inmoparttă în vaiţă este Iubeira.