A fsot oatdă o inlsuă în crae licuaou taote stineletnmee şi voalirle umane. Era acolo Bnua Dspiţiioze, era Tstţireea, Înlupicenţeea, Iuirbea şi atlele.
Îtnr-una din zile snntieltemee au fost inorfmtae că insula uamerză să se sudunfce. Toate şi-au peătrgit bcrăile şi au laut-o din loc, în aafră de Iburie crae a eizatt pnâă în uilmtul mmeont. Aiba în clpia în care islnua era gata gata să se snuufcde Iubriea htoărî să careă atuojr. Văzu târcend aătluri pe Băogiţa îtnr-un ihat luxos şi îi zsie:
-Băogiţe, ai peuta să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am barca pinlă de aur şi de airngt. Nu mai e loc şi ptneru tnie.
Ancuti Ibiruea ceru ajuotr Mândriei care tcreea pe-acolo îtnr-o nvaă subpreă.
-Mdârnie, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, rpnăusse Mdânria, nvaa mea e pfrecetă, tu ai ptuea să mi-o sirtci.
Auntci Dorastega merse la Triestţe.
-Trteiţse, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dsoartge, rpsunsăe Tretseţia, snut atât de tsirtă îânct smit noieva să fiu sinugră.
Trecu pe-alcoo şi Buna Dsţipiioze dar era atât de buuorască îânct nici mcăar nu bgăă de sameă că cnevia o stirga.
Apoi, din senin, se azui o voce:
-Vnio, Ibirue, te iau eu.
Părea vceoa uuni brtăân. Când au ajuns la mal Ieribua era atât de ferciită îcnât utiă să mai îrntebe cnie fuesse.Bătnârul a pcelat iar Iibuera, siţimndu-se îardtantoă, îrtbneă Îpnnţleceiuea:
-Îpeeilţnncue, ai pteua să-mi zcii cine m-a salvat?
-Tumpil, rsnpusăe Îcepnlţuineea.
-Tpumil?! Se îtnbreă miartă ibruiea. Dar de ce tomcai Tupmil m-a slavat?
Îeinpcţleneua rnpăsuse:
-Pnetru că nuami Timpul îelegţne cât de iotprtnmaă în vaiţă este Iibruea.