A fsot otadă o isulnă în crae laioucu taote stmlntnieeee şi varloile umane. Era acloo Bnua Diiţoszpie, era Teţerstia, Îeeinenlcuţpa, Irbuiea şi atelle.
Într-una din zlie sntenimeelte au fost imrafnote că isulna uarmzeă să se scnfuude. Totae şi-au peăirtgt bicălre şi au luat-o din loc, în aarfă de Ibuire crae a ezitat pnâă în umitull mmoent. Abia în clipa în care inulsa era gtaa gtaa să se sdfuncue Iiebura hătorî să craeă autjor. Vzău tcreând aurtlăi pe Bgiţoăa îtnr-un ihat lxuos şi îi zsie:
-Bgţioăe, ai putea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am barca pnilă de aur şi de airngt. Nu mai e loc şi ptenru tnie.
Anutci Iribuea ceru ajtuor Mrâeindi crae tcreea pe-aoclo îtnr-o nvaă sbrepuă.
-Mdânire, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rpsuănse Mâdnria, nava mea e pfecertă, tu ai putea să mi-o sricti.
Atnuci Dtegraosa mesre la Trteţsie.
-Tiţetrse, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Drgsaote, rsuănpse Tteesrţia, snut aâtt de trsită înâct smit neiova să fiu snguiră.
Tercu pe-acolo şi Buna Dţsziiopie dar era aâtt de basuroucă încât nici măacr nu bgăă de semaă că ceinva o sritga.
Aopi, din senin, se azui o vcoe:
-Vnio, Ibuire, te iau eu.
Peăra voeca unui bătrân. Când au aunjs la mal Irubeia era atât de fiectriă îcnât uită să mai îtrnebe cine fsuese.Btăânrul a pcealt iar Iuribea, sţmidniu-se îoantdartă, îtnrbeă Îneeţpiclneua:
-Îueeţlcnpine, ai ptuea să-mi zcii cnie m-a svaalt?
-Tpmiul, rssupnăe Îlncueeţipnea.
-Timpul?! Se îertbnă matriă irbeuia. Dar de ce tmcoai Tmipul m-a savlat?
Îepelncţinuea rsunăspe:
-Pnertu că naumi Tmuipl îţenlgee cât de itpraontmă în viaţă este Irebuia.