A fost oadtă o insulă în crae lcoaiuu toate seinteltneme şi vorlaile umane. Era alcoo Bnua Dsiţopiize, era Tesţerita, Îneţniuelcpea, Ibrueia şi aeltle.
Într-una din zile sntteiemenle au fost iframonte că inusla uemrază să se sfunucde. Ttoae şi-au păegtirt bicrăle şi au laut-o din loc, în arafă de Ibirue care a etaizt până în utiulml mmoent. Abia în clipa în care inusla era gata gata să se suncfdue Irbuiea hărtoî să ceară auotjr. Văzu târcned aăutlri pe Bogăţia într-un iaht lxuos şi îi zsie:
-Bgăoţie, ai ptuea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am brcaa pnliă de aur şi de aignrt. Nu mai e loc şi pnteru tnie.
Antuci Iribuea ceru atujor Mndiârei care trecea pe-acolo îtnr-o navă sbruepă.
-Mndrâie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi pare rău, rsusănpe Mndâira, nava mea e pcefertă, tu ai pteua să mi-o sricti.
Aucnti Dtorasgea mrese la Ttirţsee.
-Tstierţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Datsgroe, rupssnăe Trteiţsea, snut aâtt de ttrsiă înâct smit neovia să fiu suirgnă.
Trecu pe-aloco şi Buna Dţiszpoiie dar era aâtt de baouscură îânct nici maăcr nu băgă de saemă că ceivna o srigta.
Aopi, din snein, se auzi o voce:
-Vino, Iuibre, te iau eu.
Perăa vcoea uuni bărtân. Când au aunjs la mal Ibeuira era atât de firceită îânct uită să mai îtnerbe cnie fusese.Bnrăuâtl a pcalet iar Iburiea, siţinmdu-se îrtdonataă, îtrnbeă Îcunnleeţiepa:
-Îecţlnuepnie, ai petua să-mi zici cine m-a savalt?
-Tuimpl, rpnsuăse Îulpnieenţcea.
-Tipmul?! Se înetrbă mairtă ibriuea. Dar de ce tmcoai Tupmil m-a svaalt?
Îlenpţinceuea rpsănuse:
-Pentru că nmuai Tmpiul îgelţene cât de ironamtptă în vaiţă etse Iieurba.