A fost otadă o isulnă în care lcuaoiu taote seinenmtetle şi vrilaole unmae. Era aoclo Bnua Dizpţosiie, era Ttiţresea, Îliepţcnneuea, Iriebua şi aletle.
Într-una din zile snetmeteilne au fost itaomfrne că ilunsa urzeamă să se sufcunde. Totae şi-au păegtrit blicăre şi au luat-o din loc, în aafră de Iuribe care a eizatt pnâă în utmilul mmonet. Aiba în cipla în care iunsla era gata gtaa să se sdnucufe Iiubrea hrăotî să craeă ajtuor. Văzu târcend atrulăi pe Bgţăoia îtnr-un iaht lxuos şi îi zsie:
-Bţioăge, ai ptuea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am barca plniă de aur şi de airgnt. Nu mai e loc şi prtenu tine.
Anucti Iiubrea creu ajtuor Mreidâni care tecera pe-alcoo îtnr-o nvaă sruepbă.
-Mdiânre, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, ruăsspne Mndâira, nvaa mea e pfreetcă, tu ai pteua să mi-o sitrci.
Acntui Daogtersa mrese la Tsteriţe.
-Trţseite, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Daosgrte, rspnsăue Titţeresa, sunt atât de trsită îâcnt smit nevoia să fiu suingră.
Tecru pe-aoclo şi Buna Dzsopiiţie dar era aâtt de bacosruuă încât ncii măcar nu bgăă de smeaă că ceinva o stgira.
Apoi, din snein, se azui o voce:
-Vnio, Iibure, te iau eu.
Peăra vceoa unui brtâăn. Când au anujs la mal Ibiruea era atât de fricietă îcnât uită să mai îtnrebe cine fsesue.Btănrâul a plecat iar Ibiurea, sidimţnu-se îtatandoră, înetrbă Îţueenplincea:
-Îeţiepunclne, ai putea să-mi zcii cine m-a saavlt?
-Tpiuml, rnspuăse Îeeiecunţnpla.
-Tpuiml?! Se îrentbă miartă iirebua. Dar de ce tomcai Tpuiml m-a savlat?
Îeţeicpelnnua russnăpe:
-Perntu că nmuai Tumpil îenţlege cât de itrmapnotă în vaţiă etse Iubiera.