A fsot otadă o iunslă în care luacoiu tatoe stilneneemte şi vrailole uname. Era aolco Buna Doizpsţiie, era Ttţsreeia, Îeunţpcileena, Iribuea şi atllee.
Într-una din zlie seliemnentte au fsot inmfratoe că iuslna uremzaă să se scuufnde. Totae şi-au petrgăit brlăcie şi au laut-o din loc, în arfaă de Ibuire care a eitzat pnâă în uilmutl mmneot. Abia în cplia în crae isluna era gata gtaa să se sucdfnue Iibruea htoărî să caeră autojr. Vzău tcrenâd aurălti pe Bgoţăia îtnr-un iaht lxuos şi îi zise:
-Bţgioăe, ai putea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am barca pnilă de aur şi de arignt. Nu mai e loc şi ptneru tnie.
Atunci Ibireua creu aotujr Mdâirnei crae treeca pe-acloo îtnr-o nvaă srbeupă.
-Mdârnie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rpuănsse Mârnida, nava mea e petcferă, tu ai pteua să mi-o strici.
Auctni Dtgsaoera mrsee la Tsiertţe.
-Teitrsţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Darsogte, rsnuspăe Teisteţra, sunt atât de tirtsă îcânt smit nvoeia să fiu snuirgă.
Trceu pe-aolco şi Bnua Doiziiţspe dar era aâtt de bcrausouă îcânt nici măcar nu băgă de semaă că cneiva o sgirta.
Aopi, din snein, se azui o voce:
-Vnio, Iuribe, te iau eu.
Perăa vcoea unui brâtăn. Cnâd au anujs la mal Iuirbea era aâtt de firiectă îcânt utiă să mai îtbrene cnie fesuse.Bătrânul a pcleat iar Ibireua, siimţndu-se îtoaradntă, îrenbtă Îeclţuneinpea:
-Îuepclniţene, ai ptuea să-mi zici cnie m-a salvat?
-Tumpil, rspuănse Îpniecelneuţa.
-Tpuiml?! Se îtrebnă mitară iriubea. Dar de ce taocmi Tmipul m-a savalt?
Îelunepicţnea rsunspăe:
-Prtenu că nmuai Tmiupl îgeţelne cât de itromapntă în viaţă este Iruibea.