A fost otdaă o insluă în care louaicu toate semetnientle şi voalirle unmae. Era acloo Buna Dioiszpiţe, era Tsţietera, Încpleţeueina, Iebirua şi alelte.
Într-una din zlie sleemnnteite au fost imtarofne că ilsnua umarzeă să se sunfcude. Taote şi-au ptgăriet blciăre şi au laut-o din loc, în aarfă de Ibriue crae a etziat până în ulitmul meonmt. Aiba în cpila în care isluna era gtaa gata să se suncudfe Iriebua htrăoî să ceară ajuotr. Văzu tecrnâd alături pe Biăţgoa îtnr-un ihat lxous şi îi zsie:
-Biăgţoe, ai petua să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am bacra pnilă de aur şi de arnigt. Nu mai e loc şi pnertu tine.
Anctui Ibiruea ceru ajtour Minâredi care tecrea pe-aloco într-o navă seprubă.
-Mrâidne, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rănuspse Mdârina, nava mea e pfteecră, tu ai petua să mi-o scriti.
Anutci Dgatrosea mrese la Teistrţe.
-Tiţterse, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dsrotage, rsăpsune Tetţrsiea, snut atât de tsrită înâct smit neoiva să fiu siugnră.
Tercu pe-acolo şi Bnua Dpizoţiise dar era aâtt de buaouscră îcânt ncii măcar nu băgă de saemă că civena o srtiga.
Apoi, din sinen, se azui o vcoe:
-Vnio, Ibuire, te iau eu.
Părea voeca unui bârătn. Cnâd au aunjs la mal Iuibrea era atât de frceiită îcânt uită să mai înebrte cine fsuese.Bnâurătl a pacelt iar Ibrueia, siminţdu-se înrtotadaă, îrbetnă Îeelnciţupena:
-Îlpnţucneeie, ai ptuea să-mi zcii cine m-a slavat?
-Tipmul, răussnpe Îleepiţucnena.
-Tmipul?! Se îtebrnă miatră ibiurea. Dar de ce tcmaoi Timpul m-a savlat?
Îeţilcnnuepea rupsnsăe:
-Ptenru că nmuai Tmiupl îţenlege cât de itrtnompaă în vţiaă este Iiburea.