A fost otadă o isunlă în crae laciuou toate simennettele şi vrlaiole umnae. Era aolco Bnua Dpiizsţioe, era Tţetsiera, Îuencpleţinea, Iurbiea şi aellte.
Într-una din zile seeltetmnnie au fost itfmrnaoe că inlsua ueramză să se sunucfde. Ttaoe şi-au ptgăreit bricăle şi au laut-o din loc, în aafră de Iuibre care a etiazt pnâă în uiumtll mmonet. Aiba în cilpa în care isluna era gtaa gata să se snfuucde Iieruba hrtăoî să ceară aoutjr. Văzu tâcrend atuălri pe Bţăioga îtnr-un iaht lxous şi îi zsie:
-Bţăogie, ai petua să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am barca plină de aur şi de ainrgt. Nu mai e loc şi petnru tine.
Anutci Iburiea ceru aujtor Mdriânei care tcerea pe-acolo îtnr-o navă sueprbă.
-Mridnâe, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi pare rău, răupsnse Mnrdiâa, nava mea e pctfeeră, tu ai putea să mi-o stirci.
Actuni Deoastgra msere la Ttţesire.
-Tetiţsre, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dogsarte, ruspnsăe Tsrţeeita, sunt aâtt de trstiă încât smit niovea să fiu srunigă.
Tecru pe-aolco şi Buna Doizpiţsie dar era atât de bouuacrsă încât ncii mcaăr nu băgă de semaă că cienva o stgira.
Aopi, din snien, se auzi o voce:
-Vino, Iirbue, te iau eu.
Părea voeca uuni btrâăn. Cnâd au aunjs la mal Ibireua era aâtt de frietică îâcnt utiă să mai îrnbete cnie fsesue.Brătnâul a pcleat iar Iriebua, sdţnimiu-se îartotadnă, îbrtenă Îpcnţueienlea:
-Îplneicuţene, ai pteua să-mi zcii cnie m-a slavat?
-Tpimul, rsnpusăe Îupneneţcliea.
-Tmpiul?! Se înretbă mitară ibuiera. Dar de ce tmaoci Timupl m-a savlat?
Îţcenpieleuna rpănusse:
-Prnteu că nmuai Tipmul îleţgene cât de intaotmrpă în vaiţă etse Ibreiua.