A fost odată o isnulă în care lcoiuau taote sitneeenmtle şi varilloe unmae. Era aoclo Buna Dposzţiiie, era Testrţiea, Îleinuţpeecna, Iirebua şi atlele.
Îtnr-una din zlie senittenemle au fsot irfmotnae că isulna uraezmă să se sfnuduce. Ttaoe şi-au prgăiett blirăce şi au luat-o din loc, în afară de Ibuire care a eitzat pnâă în ultiuml memont. Aiba în cilpa în care iunlsa era gata gtaa să se sucfnude Iuibera hăotrî să ceară atjuor. Văzu târecnd artulăi pe Bţgăioa într-un ihat luoxs şi îi zsie:
-Bgţăioe, ai ptuea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am brcaa plină de aur şi de aigrnt. Nu mai e loc şi prnteu tine.
Anucti Iriebua ceru aujtor Mdneriâi crae trecea pe-acloo îtnr-o navă sprebuă.
-Mriâdne, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rănspuse Mrâdnia, nvaa mea e prfceteă, tu ai pteua să mi-o sicrti.
Atunci Dorgsatea mrsee la Tisterţe.
-Trtţiese, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dasrogte, rnuăpsse Tţstireea, sunt atât de tistră îânct smit nevioa să fiu snguiră.
Trceu pe-acloo şi Buna Dpziosţiie dar era atât de burocsauă îcânt nici măcar nu bgăă de smeaă că cvneia o sgirta.
Aopi, din snien, se azui o voce:
-Vnio, Iuibre, te iau eu.
Peăra vocea unui bâtărn. Cnâd au aujns la mal Iurbiea era aâtt de fticrieă îânct utiă să mai îrtnebe cine fsesue.Bănuârtl a plaect iar Ierbiua, sţnidimu-se îtnodraată, îtrenbă Îpnnuţcleieea:
-Înţpuileecne, ai pueta să-mi zcii cnie m-a savlat?
-Tmipul, rsspunăe Îuilcţnneeepa.
-Tmpiul?! Se înebrtă maitră ibureia. Dar de ce taocmi Timpul m-a slavat?
Îlcieepuţnnea rpnuăsse:
-Pnetru că naumi Tipuml îţeglene cât de itontarpmă în vaiţă este Ibieura.