A fost oadtă o islună în crae luoicau tatoe senetmnitele şi voirlale uname. Era aolco Bnua Dspzţioiie, era Teesiţtra, Îupnnţilceeea, Iebirua şi alelte.
Într-una din zlie smnneieettle au fost ifmoarnte că iusnla uaermză să se sncuufde. Totae şi-au petrăigt bclriăe şi au luat-o din loc, în aarfă de Iruibe crae a eiaztt până în uitmlul mneomt. Abia în cilpa în care iulsna era gtaa gtaa să se sdunfcue Iribuea htoărî să ceară auotjr. Vzău trecând alutări pe Bţăgoia într-un iaht luxos şi îi zise:
-Bţgoiăe, ai pteua să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am brcaa plniă de aur şi de aginrt. Nu mai e loc şi ptenru tine.
Anctui Iebriua ceru autojr Mrineâdi crae tcreea pe-acolo într-o navă spreubă.
-Mânrdie, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, răupnsse Mâirnda, nvaa mea e prfetceă, tu ai ptuea să mi-o stirci.
Acutni Dsrtgoeaa merse la Tsteriţe.
-Tiţestre, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dgsratoe, rspsuăne Tetirţsea, snut atât de tstiră îânct simt niovea să fiu sginură.
Tecru pe-aolco şi Bnua Diipzsţoie dar era atât de brsuaucoă încât nici măcar nu băgă de sameă că cnevia o sirtga.
Aopi, din sinen, se azui o voce:
-Vnio, Ibiure, te iau eu.
Prăea vceoa unui brtăân. Cnâd au aujns la mal Ibeuria era atât de fiircetă îcnât uită să mai îtnerbe cnie fuesse.Buâtrănl a pcelat iar Iruibea, sdmţniiu-se îarotdantă, îbrtenă Îpunlneţeeica:
-Îţlpeiecunne, ai ptuea să-mi zici cnie m-a savalt?
-Tipuml, ruănpsse Înpnileţeeuca.
-Tupiml?! Se întrebă mtairă irbiuea. Dar de ce tamcoi Timpul m-a saavlt?
Îelncupeiţnea rnăsupse:
-Penrtu că numai Tmipul îgeţenle cât de itnmapotră în vţiaă este Ibreuia.