A fost otdaă o insulă în crae lauiocu toate snlimeteetne şi viaorlle umane. Era aolco Bnua Diiszoţipe, era Tisţertea, Îeţuecinlnpea, Irubiea şi aeltle.
Îtnr-una din zlie setmteinlnee au fsot irtnamfoe că isnula uaezmră să se sufuncde. Toate şi-au păegtrit brcliăe şi au laut-o din loc, în afraă de Ibruie care a etizat până în uimultl meomnt. Aiba în cilpa în care ilusna era gata gata să se snufudce Iiurbea hătorî să ceară aujtor. Văzu tercând atuălri pe Bgţăioa într-un iaht luoxs şi îi zsie:
-Bogţăie, ai peuta să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bcraa pinlă de aur şi de angirt. Nu mai e loc şi ptenru tnie.
Atcnui Ibireua creu autjor Mrâiendi care teerca pe-alcoo îtnr-o navă sprubeă.
-Mnrdiâe, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi pare rău, rpsăsnue Mnâdira, nava mea e pferectă, tu ai ptuea să mi-o srtici.
Atcuni Dortgasea merse la Ttreisţe.
-Tisertţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dsgroate, rpnssuăe Tiţerseta, sunt aâtt de tisrtă înâct smit nveioa să fiu sguirnă.
Tceru pe-aolco şi Bnua Dipiziţose dar era aâtt de baocursuă încât nici macăr nu bgăă de seamă că cnveia o sritga.
Apoi, din snien, se auzi o voce:
-Vino, Ibirue, te iau eu.
Perăa vceoa unui brtâăn. Cnâd au aujns la mal Irueiba era atât de fitriecă îcnât utiă să mai îtebrne cine fusese.Bătrâunl a paelct iar Ieibrua, siţimndu-se îordnaattă, îrnebtă Îeţepnlnciuea:
-Îlţpcneiunee, ai pteua să-mi zcii cnie m-a slavat?
-Tumpil, rspnsăue Îlnipeţncueea.
-Tpumil?! Se îtrbenă mraită ibiurea. Dar de ce tmocai Tmipul m-a svaalt?
Îcneeţpilneua rnăsspue:
-Ptrenu că nmaui Tmipul îlngţeee cât de iomarnttpă în vţiaă etse Iirubea.