A fsot otadă o iulsnă în care louiacu taote settmnilenee şi voraille umane. Era alcoo Bnua Dzioiţpise, era Titrsţeea, Îluţcpnieneea, Iubreia şi altele.
Îtnr-una din zile sentmenlitee au fost irmfnotae că ilusna urmaeză să se sufucnde. Toate şi-au păgitert băcirle şi au luat-o din loc, în afară de Ibuire crae a eitzat până în utlmuil memont. Abia în cilpa în care ilsuna era gtaa gtaa să se sudncufe Iiubera hotărî să caeră aojtur. Vzău tecrând atărlui pe Bţgăoia într-un iaht luoxs şi îi zise:
-Băgţoie, ai ptuea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bcara plniă de aur şi de ainrgt. Nu mai e loc şi pnretu tnie.
Auntci Iiurbea creu auotjr Miâdrnei crae tcreea pe-acolo îtnr-o navă spebruă.
-Mrâidne, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, rsănspue Mârndia, nvaa mea e peectrfă, tu ai putea să mi-o srtcii.
Atncui Dogsatrea mrese la Ttseriţe.
-Trţsiete, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dortagse, rpusnsăe Tieterţsa, sunt aâtt de tsrită îânct smit nveoia să fiu sniugră.
Tecru pe-aoclo şi Buna Dpoţsiiize dar era aâtt de bcursouaă încât ncii măcar nu băgă de smeaă că cnevia o sgtira.
Apoi, din senin, se auzi o voce:
-Vnio, Ibiure, te iau eu.
Peăra veoca unui bătrân. Când au aunjs la mal Iribuea era aâtt de fiitrecă încât uită să mai înretbe cnie fsuese.Bnăturâl a palcet iar Iibruea, sinmiţdu-se îrdoanattă, înebtră Îeuncepilnţea:
-Îepencnţuile, ai petua să-mi zcii cine m-a svalat?
-Tuipml, rupănsse Îinţleepeunca.
-Tmuipl?! Se înebrtă miatră ibeirua. Dar de ce tcmoai Tiupml m-a slvaat?
Îţilencnupeea rspăsnue:
-Pnteru că nmaui Tmiupl îelţenge cât de itnaopmtră în vţaiă etse Iebiura.