A fost oatdă o iusnlă în care lcioauu ttoae slenntetmeie şi vrialole umane. Era aolco Bnua Dzsiţipoie, era Tţeirtsea, Îcunpeieţnlea, Iiubera şi atllee.
Îtnr-una din zile siementntele au fost irfmoatne că isunla uzmareă să se sdufunce. Toate şi-au pgetăirt biclrăe şi au laut-o din loc, în aarfă de Iubire care a eaitzt pnâă în uiltuml menmot. Abia în cilpa în crae isunla era gata gata să se sufncdue Iirbeua hătorî să ceară autojr. Văzu tcreând atlurăi pe Bgoiţăa îtnr-un ihat lxuos şi îi zise:
-Bgăţoie, ai putea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am brcaa pilnă de aur şi de aringt. Nu mai e loc şi pnetru tine.
Antuci Iireuba ceru aotjur Mniâderi crae teecra pe-aloco într-o navă sperbuă.
-Mdnrâie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rpusăsne Mdirâna, nvaa mea e pceetfră, tu ai pueta să mi-o srctii.
Autnci Dagsteroa msere la Trţietse.
-Tsetiţre, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Drasogte, rspsnuăe Tseţretia, sunt atât de tstiră înâct smit neiova să fiu sirgună.
Trecu pe-alcoo şi Bnua Dţzoispiie dar era atât de buoarucsă îcnât nici măcar nu băgă de semaă că cevnia o sgrita.
Aopi, din senin, se azui o vcoe:
-Vnio, Iuirbe, te iau eu.
Preăa veoca uuni btăârn. Cnâd au ajuns la mal Iuribea era aâtt de firicetă îcnât utiă să mai îtenbre cnie fusese.Bnuărâtl a pcealt iar Ibiuera, smnţdiiu-se îaadnrtotă, îretbnă Îeeipnlncţuea:
-Îţcneuielpne, ai pteua să-mi zcii cine m-a savlat?
-Tmpuil, rusnăpse Îpeueţlnicnea.
-Tpumil?! Se înetrbă mriată ibiruea. Dar de ce toamci Tpmuil m-a svalat?
Îeinţucelnpea rsănupse:
-Pentru că nmuai Tmupil îţenlgee cât de irpnotmtaă în vaiţă etse Ibuirea.