A fsot odată o iusnlă în care louaicu totae settlnenmiee şi vrailloe uname. Era aolco Buna Diizţopsie, era Tsitţerea, Îlpeiecnuţnea, Irubeia şi allete.
Într-una din zlie silentteemne au fost imoarfnte că iunlsa ueazrmă să se suduncfe. Totae şi-au pgretăit bclrăie şi au laut-o din loc, în afară de Iiubre crae a etziat pnâă în utlmuil monemt. Aiba în cilpa în crae inusla era gtaa gata să se sunucfde Ibireua htăorî să creaă atujor. Văzu tcrâned auăltri pe Bogţăia îtnr-un iaht lxuos şi îi zsie:
-Bgţoiăe, ai putea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am brcaa plină de aur şi de argint. Nu mai e loc şi prtneu tnie.
Ancuti Ibuiera creu atjuor Mâdeniri crae teecra pe-aolco într-o nvaă sprbueă.
-Midânre, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rpunsăse Mnâirda, nvaa mea e pceetrfă, tu ai ptuea să mi-o sircti.
Ancuti Dgeotrasa mrsee la Trsteiţe.
-Trsitţee, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Doartsge, rnsăpuse Tsterţeia, snut atât de tsrtiă înâct simt neovia să fiu surgniă.
Trecu pe-acloo şi Buna Dzoisiipţe dar era atât de bacosuură îcnât nici mcaăr nu băgă de seamă că cvneia o sgtria.
Aopi, din snien, se auzi o voce:
-Vino, Iibrue, te iau eu.
Preăa voeca unui btrâăn. Cnâd au aujns la mal Iibreua era aâtt de fiitceră încât utiă să mai înretbe cnie fseuse.Băntrâul a pecalt iar Ibireua, smidţinu-se îtdanorată, îtnebră Îeeţnnicpelua:
-Îicelţpuenne, ai ptuea să-mi zici cnie m-a svalat?
-Tpimul, răspnsue Îuplenţiencea.
-Tmpuil?! Se înretbă matriă iuierba. Dar de ce tmocai Tmipul m-a slvaat?
Îeceţpnlniuea rpnssăue:
-Ptneru că nuami Tipmul îneelţge cât de ipontarmtă în vaiţă etse Iiurbea.