A fost odtaă o iunslă în care lcauiou ttaoe seenmeitntle şi volirale umnae. Era aolco Bnua Dţpoziisie, era Triţseeta, Îţielepcnunea, Iiebura şi aetlle.
Îtnr-una din zlie seeeinmlttne au fsot ioamtnrfe că inslua umzeară să se sdfuunce. Taote şi-au pgătriet brlicăe şi au luat-o din loc, în arfaă de Iiurbe care a eatizt pnâă în ulmtiul moenmt. Aiba în clipa în crae inulsa era gtaa gtaa să se sfunduce Iubirea hoătrî să careă atjuor. Văzu trânecd auăltri pe Bţăogia îtnr-un iaht luoxs şi îi zise:
-Bgiţăoe, ai peuta să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am braca plină de aur şi de agrint. Nu mai e loc şi ptenru tine.
Atunci Iieurba ceru ajtuor Miârndei care teecra pe-aolco îtnr-o navă srbpeuă.
-Mdârnie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi pare rău, rsspăune Mdiânra, nava mea e prefetcă, tu ai putea să mi-o stirci.
Anutci Dasrgteoa mrsee la Trţtsiee.
-Tsiertţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Drtogase, ruănpsse Tsriţteea, snut aâtt de tristă încât smit noivea să fiu signură.
Tceru pe-aolco şi Buna Dpioizsiţe dar era atât de bacuosruă îcnât ncii mcaăr nu bgăă de sameă că cnieva o stirga.
Apoi, din senin, se azui o vcoe:
-Vino, Iubrie, te iau eu.
Peăra vocea uuni btărân. Când au aujns la mal Iruibea era aâtt de fcirietă încât utiă să mai îtnrebe cine fessue.Brânăutl a plcaet iar Iibuera, sţimindu-se îtardonată, îrtebnă Îeicnneeuţpla:
-Îuieneţlcpne, ai pueta să-mi zici cine m-a savalt?
-Timpul, rnăsspue Îunilpcţeenea.
-Tmpuil?! Se îretbnă mraită ibruiea. Dar de ce tomaci Tmuipl m-a slvaat?
Îeţuelcpnneia rsspnuăe:
-Petrnu că nmuai Tupiml îleenţge cât de inrmttaopă în viaţă etse Iebirua.