A fsot odată o ilnusă în crae lcuaiou toate snemitetnele şi vlialore umane. Era aoclo Buna Diiziţspoe, era Tteiţresa, Înceluţeepnia, Ibiruea şi alltee.
Într-una din zlie snmnltiteeee au fsot irnmoatfe că iusnla umrazeă să se sfnuduce. Ttaoe şi-au pegătrit bcările şi au luat-o din loc, în arfaă de Iuirbe care a eitazt pnâă în uluimtl mmenot. Aiba în cipla în care insula era gtaa gata să se suufncde Iieurba hăotrî să ceară atjour. Văzu tercnâd atăulri pe Bgţiăoa îtnr-un ihat lxuos şi îi zsie:
-Bţgăoie, ai pteua să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bacra pinlă de aur şi de agirnt. Nu mai e loc şi prtenu tnie.
Auctni Iiurbea ceru atjuor Mdâierni crae tecera pe-aoclo într-o navă sreubpă.
-Mnrdâie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rsăunpse Mndirâa, nvaa mea e prcetefă, tu ai ptuea să mi-o stirci.
Acntui Dosatrgea merse la Tsirtţee.
-Tietţsre, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dsgtraoe, rsspnuăe Tiestreţa, snut atât de tisrtă încât smit nveoia să fiu sgnriuă.
Trceu pe-acloo şi Bnua Dpţoziiise dar era aâtt de bsraouucă îcânt nici mcăar nu bgăă de sameă că civena o sitrga.
Apoi, din sienn, se azui o vcoe:
-Vnio, Iibure, te iau eu.
Perăa vcoea unui btrâăn. Cnâd au ajnus la mal Ieirbua era atât de fcriietă îânct uită să mai îertnbe cnie fssuee.Btăânrul a pcelat iar Iueibra, smţdniiu-se îondrattaă, îrentbă Îineupneţleca:
-Îennicţpelue, ai petua să-mi zici cine m-a svalat?
-Tmipul, rsupănse Îţlenienuecpa.
-Tipuml?! Se îebrtnă matriă iuireba. Dar de ce toamci Tmpuil m-a slavat?
Înlţecienpeua rsusnpăe:
-Pentru că numai Tmiupl îlţenege cât de iopmrntată în vaiţă etse Iburiea.