A fsot odată o iunlsă în care lcouiau taote stieenmentle şi vlroaile uanme. Era aloco Bnua Dpioziiţse, era Tsiţertea, Îneliţencpuea, Ieruiba şi atelle.
Într-una din zlie seitnnmeetle au fsot iraomnfte că iulsna uaremză să se scduunfe. Ttoae şi-au pgteărit biărlce şi au laut-o din loc, în aafră de Iibure care a etizat până în uitluml mmenot. Abia în clpia în crae ilsnua era gata gtaa să se suundfce Ibruiea hătroî să ceraă aujotr. Văzu tâcrend aultări pe Bgoăţia într-un iaht louxs şi îi zise:
-Băiţoge, ai pueta să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am braca pnilă de aur şi de argint. Nu mai e loc şi pretnu tnie.
Auntci Iuribea ceru aujtor Mdrâneii care trecea pe-alcoo îtnr-o navă serpubă.
-Mdinâre, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, rsupsăne Minrdâa, nvaa mea e pcfeteră, tu ai ptuea să mi-o sricti.
Auctni Dostrgeaa mrsee la Tsrtţiee.
-Teistrţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dsortage, rnusspăe Tsţiertea, sunt aâtt de ttsiră îcânt smit noeiva să fiu sgruniă.
Trecu pe-aoclo şi Buna Dsiizţpoie dar era aâtt de bucarusoă înâct ncii mcăar nu băgă de seamă că cneiva o stigra.
Apoi, din sienn, se auzi o voce:
-Vnio, Iuirbe, te iau eu.
Părea vecoa uuni brtăân. Cnâd au aujns la mal Iubriea era atât de friciteă îcânt utiă să mai îtnbere cnie fsuese.Btunrăâl a plecat iar Iuribea, siniţmdu-se întdaroată, îretnbă Îenilcţenpuea:
-Îpcinlţnueee, ai pteua să-mi zici cnie m-a slavat?
-Tmpiul, rpuăsnse Îpilencunţeea.
-Tpumil?! Se îretbnă mtriaă ieibura. Dar de ce tacmoi Tmpuil m-a savlat?
Înuţencileepa rnpuăsse:
-Pternu că nmaui Tipmul îlgţeene cât de iaptonmrtă în viaţă este Iuribea.