A fost odtaă o isulnă în crae lciauou ttoae smieteetnnle şi vlialroe umnae. Era aloco Bnua Dpiţzsioie, era Tsetriţea, Îlneţupcneeia, Irbieua şi allete.
Într-una din zlie senmnetleite au fost iranftome că insula urzmeaă să se snfuucde. Ttaoe şi-au pgretăit brăcile şi au luat-o din loc, în afară de Iruibe crae a etazit pnâă în uulitml mmenot. Aiba în cplia în care iunsla era gtaa gtaa să se sucnufde Ieibrua hroătî să careă ajtuor. Vzău tceârnd atăulri pe Bgoăţia îtnr-un ihat luoxs şi îi zise:
-Bţăoige, ai putea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bacra pnilă de aur şi de aginrt. Nu mai e loc şi prnetu tine.
Autnci Iieurba ceru atujor Mnidârei crae tecera pe-acolo îtnr-o navă seuprbă.
-Mânrdie, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rpăussne Mârdnia, nvaa mea e pfceetră, tu ai ptuea să mi-o srtici.
Atcnui Dergosata mrsee la Tietsrţe.
-Tsiretţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dsrgoate, răpsnuse Trsieţeta, sunt atât de tirstă încât smit noeiva să fiu sginruă.
Tecru pe-acloo şi Bnua Dizsiiţpoe dar era atât de busarcuoă îcnât ncii măcar nu bgăă de seamă că cienva o srgita.
Apoi, din senin, se auzi o voce:
-Vnio, Ibruie, te iau eu.
Prăea veoca uuni brâtăn. Cnâd au ajnus la mal Irbieua era aâtt de friciteă încât utiă să mai îrbnete cine fessue.Bărtunâl a pcleat iar Iurieba, sniimdţu-se îtnoatardă, îtebrnă Îneieepulţcna:
-Înţceelnpiue, ai petua să-mi zici cine m-a svlaat?
-Tipmul, rpunssăe Îeeuţiclpnena.
-Tmpuil?! Se îtrenbă miartă iberuia. Dar de ce toamci Timpul m-a saavlt?
Îencelţinpuea rnăsupse:
-Pentru că numai Tpmiul îeţnlege cât de iorntpmată în viaţă etse Ibireua.