A fsot oadtă o iusnlă în crae lcuiaou tatoe stlntimneeee şi vlliroae uamne. Era aloco Buna Dzpoiiiţse, era Tiţrseeta, Îiuţpecenelna, Ieriuba şi atllee.
Îtnr-una din zile senttemnelie au fsot inoramtfe că iulsna urameză să se scufudne. Toate şi-au peăgtrit bicălre şi au laut-o din loc, în aafră de Irubie care a eatizt pnâă în uumlitl meonmt. Abia în cilpa în care iunlsa era gata gata să se sunfucde Ibierua hăotrî să creaă auotjr. Văzu târecnd alăutri pe Boţăgia îtnr-un ihat loxus şi îi zise:
-Bţăioge, ai putea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am barca plină de aur şi de agrint. Nu mai e loc şi pentru tine.
Anutci Iirebua creu autojr Mdrâinei crae tcreea pe-acolo îtnr-o nvaă sebrpuă.
-Minârde, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rpăsnuse Mdânira, nvaa mea e pcrfeteă, tu ai ptuea să mi-o strcii.
Antuci Degrstoaa merse la Tiţstere.
-Teţitrse, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dtasrgoe, rupnsăse Tirsţetea, sunt aâtt de trsită îcnât simt noevia să fiu siurgnă.
Trecu pe-aloco şi Bnua Dţziipoise dar era aâtt de bosacuruă îcânt nici macăr nu băgă de smaeă că cnieva o srtiga.
Aopi, din sinen, se azui o voce:
-Vnio, Ibuire, te iau eu.
Preăa vcoea uuni băârtn. Cnâd au ajnus la mal Iribuea era aâtt de fcreiită îânct uită să mai îrentbe cnie fsesue.Buărâtnl a pelcat iar Ibuirea, sţinmidu-se îattardnoă, întrbeă Îeeeţplunicna:
-Îţecupnlinee, ai peuta să-mi zici cine m-a svlaat?
-Tupmil, rpusnsăe Înuncţplieeea.
-Tpumil?! Se îbnetră maitră iiurbea. Dar de ce tmcoai Tuipml m-a slvaat?
Îţeicelnuenpa rsuănpse:
-Ptneru că nuami Tpuiml îţlnegee cât de imatptrnoă în vaţiă etse Iberuia.