A fost odată o isnluă în care luoaicu taote snneetietmle şi vilrolae uname. Era acloo Buna Dpsoziiiţe, era Tresetţia, Îţcpulenineea, Ireubia şi atlele.
Îtnr-una din zlie snenmleeitte au fsot ioantmfre că ilunsa uzreamă să se sfunucde. Tatoe şi-au păitergt blrciăe şi au laut-o din loc, în aafră de Ibirue crae a eiztat pnâă în umluitl monemt. Aiba în cilpa în crae insula era gtaa gtaa să se sucunfde Irbeiua hoărtî să craeă autjor. Vzău tceârnd aulătri pe Bţoiăga într-un iaht loxus şi îi zsie:
-Bgţioăe, ai ptuea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am braca plină de aur şi de airngt. Nu mai e loc şi ptenru tnie.
Autnci Iberiua ceru auojtr Mrdinâei care tcerea pe-aoclo într-o nvaă sperbuă.
-Mrâinde, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi pare rău, rsuănpse Mdâirna, nava mea e pcfeteră, tu ai peuta să mi-o strici.
Atncui Dragesota msere la Tstieţre.
-Tsrteţie, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dagrsote, rnpăsuse Teitţesra, snut aâtt de tirstă îcânt simt nioeva să fiu sirnguă.
Trecu pe-aolco şi Buna Dsoţizpiie dar era atât de bsuroacuă înâct ncii măcar nu bgăă de saemă că cnevia o srtiga.
Apoi, din snein, se azui o voce:
-Vino, Ibirue, te iau eu.
Preăa veoca uuni bătrân. Cnâd au ajuns la mal Iirbuea era atât de feicirtă înâct utiă să mai îtrebne cine fussee.Brânutăl a paelct iar Iiburea, sdimţinu-se îaodanrttă, îtnrebă Îileueepţcnna:
-Îpeeuncnilţe, ai putea să-mi zcii cnie m-a savlat?
-Tpiuml, răpunsse Îţiennlpcueea.
-Tipmul?! Se îtnberă mratiă iribuea. Dar de ce tmacoi Tuipml m-a savalt?
Îenlţceiunpea ruspănse:
-Pentru că nmaui Tmpiul îelengţe cât de iomrtantpă în vaţiă este Iuirbea.