A fost oatdă o isnulă în care locuiau taote seienenmltte şi vlralioe uname. Era aolco Bnua Dopiiszţie, era Treitţsea, Îţepiueclnena, Ibiurea şi aeltle.
Într-una din zile sinmntetleee au fost imnofarte că inusla uamreză să se sufcudne. Toate şi-au pretgăit blrcăie şi au luat-o din loc, în aarfă de Iibure care a eziatt pnâă în ultmiul meonmt. Aiba în cipla în crae ilusna era gtaa gata să se scfnuude Iiurbea hărtoî să ceară autojr. Văzu tcrâend alrăuti pe Biăţgoa îtnr-un ihat lxuos şi îi zsie:
-Bgoţăie, ai pteua să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am barca pinlă de aur şi de agrint. Nu mai e loc şi pnrteu tnie.
Antuci Ibireua ceru auotjr Mâdinrei crae treeca pe-aoclo într-o nvaă srebupă.
-Mdânire, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, rănspuse Mndriâa, nava mea e pecretfă, tu ai peuta să mi-o srciti.
Auncti Dsroageta mesre la Titţrese.
-Treitsţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dargsote, rnusspăe Tireţstea, snut atât de tsirtă îcnât simt nevoia să fiu signură.
Trecu pe-aolco şi Bnua Dzioipţsie dar era aâtt de baoursucă îcânt nici mcaăr nu bgăă de saemă că cienva o sritga.
Apoi, din sienn, se azui o vcoe:
-Vnio, Iubrie, te iau eu.
Preăa vceoa uuni btrăân. Cnâd au aunjs la mal Iierbua era atât de fricietă îcânt utiă să mai înretbe cine fsesue.Btrnâuăl a pcealt iar Irbuiea, sţindimu-se îtdaotarnă, îtebrnă Îneniecţuepla:
-Înţeleicupne, ai pteua să-mi zici cnie m-a slvaat?
-Tupiml, rnsăpuse Îcnepueiţlena.
-Tpimul?! Se îrntebă mraită iirueba. Dar de ce tcaomi Tipmul m-a slavat?
Îiţeuecplnnea rpsnsuăe:
-Petnru că nmaui Tpumil îegleţne cât de iotnpmrată în vaţiă etse Iribuea.