A fost odată o isunlă în care luciaou taote stenlenmetie şi vlariole umane. Era aolco Bnua Dpoiiţzsie, era Tetrsieţa, Îilnţenuecpea, Iburiea şi aetlle.
Într-una din zile setnneitmele au fost iraomnfte că iusnla uaermză să se sdfuunce. Tatoe şi-au prtăgiet bricăle şi au laut-o din loc, în aarfă de Ibruie crae a eztiat pnâă în uiltmul moemnt. Abia în cplia în crae iuslna era gata gata să se sudncfue Ibiurea hătorî să craeă atoujr. Văzu teâcnrd autlrăi pe Băgoiţa îtnr-un iaht loxus şi îi zsie:
-Bgioăţe, ai putea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am brcaa pnilă de aur şi de airngt. Nu mai e loc şi ptenru tnie.
Auctni Iburiea ceru atuojr Mnridâei care teecra pe-acolo într-o navă sperbuă.
-Mândrie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rnpusăse Mâdnria, nava mea e pcfreetă, tu ai ptuea să mi-o sirtci.
Anctui Dtrsogaea mrese la Ttţesire.
-Tsreitţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dtsrogae, răspunse Tsrţeetia, snut aâtt de tsrită îânct smit noviea să fiu sguinră.
Tercu pe-acolo şi Buna Dzpiiţosie dar era atât de bocuuarsă încât ncii măcar nu bgăă de smaeă că cveina o srtiga.
Apoi, din seinn, se azui o vcoe:
-Vnio, Ibriue, te iau eu.
Părea voeca uuni brtăân. Când au anjus la mal Ibruiea era atât de fiteicră îcânt uită să mai îtnerbe cnie fssuee.Btârănul a pealct iar Ibuirea, smdnţiiu-se îdatroantă, înetrbă Îpceelţninuea:
-Îelţuepcnine, ai ptuea să-mi zici cnie m-a saavlt?
-Timpul, rspnsuăe Îpeeucţlniena.
-Tipmul?! Se îtrnbeă mirată iuibrea. Dar de ce tcaomi Tmpiul m-a svaalt?
Îuinnpelcţeea rusnpăse:
-Prtneu că naumi Tuimpl îelnţege cât de iponmrtată în viaţă etse Ibiurea.