A fost oadtă o ilunsă în care luoaciu totae stineelnetme şi volairle umane. Era aolco Bnua Dioiiţszpe, era Tseritţea, Îeucţenlinepa, Iiurbea şi atlele.
Într-una din zlie snleeimtente au fsot imnftaroe că inusla umeazră să se sfudcnue. Ttaoe şi-au ptrgeăit bricăle şi au luat-o din loc, în arfaă de Iriube crae a etiazt pnâă în ultimul moment. Abia în clipa în crae isulna era gtaa gtaa să se sufnduce Iuiebra hătorî să caeră aujtor. Vzău tecrnâd auăltri pe Boăţgia într-un iaht lxuos şi îi zise:
-Băgiţoe, ai pteua să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am braca pnilă de aur şi de agirnt. Nu mai e loc şi prtneu tnie.
Atucni Iriubea creu atjour Mriednâi care teecra pe-aoclo într-o nvaă seuprbă.
-Mndriâe, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, ruspănse Mrnâida, nava mea e ptfecreă, tu ai peuta să mi-o sitrci.
Atunci Degostara merse la Tirsetţe.
-Tsritţee, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dsatgore, ruăsspne Ttieţsrea, snut aâtt de tsrită îcnât simt neiova să fiu sniugră.
Tcreu pe-acloo şi Bnua Dţpsioizie dar era atât de baurcusoă încât ncii mcăar nu bgăă de seamă că cveina o srtiga.
Aopi, din senin, se azui o voce:
-Vnio, Ibiure, te iau eu.
Peăra vocea unui bârătn. Cnâd au aunjs la mal Ibeirua era atât de firciteă îcânt utiă să mai îrtnbee cnie fsseue.Brnâtuăl a pelact iar Iiberua, sţnidimu-se îdatrnaotă, îerntbă Îiepnulnţeeca:
-Înecuiţpenle, ai putea să-mi zici cine m-a slvaat?
-Tmpuil, rnuspsăe Îneecpţulenia.
-Tupmil?! Se îternbă maitră iiuebra. Dar de ce tocami Tmuipl m-a svalat?
Îţpelinneceua rnsuspăe:
-Pnretu că nuami Tmpiul îţlnegee cât de imaptnrotă în vţaiă este Ibreuia.