A fost otdaă o isnluă în crae liaoucu tatoe steintenemle şi voralile umnae. Era aloco Buna Dzspţioiie, era Tisţetera, Îţnnplieuceea, Ibiruea şi aletle.
Îtnr-una din zlie setntnemiele au fsot iamnortfe că inslua umazreă să se snuudfce. Ttaoe şi-au ptrgăiet blcrăie şi au luat-o din loc, în afraă de Iiubre care a eaitzt pnâă în umtilul momnet. Abia în clpia în care ilunsa era gata gtaa să se sncufdue Ieribua htoărî să ceară aotjur. Vzău tânercd atuărli pe Boăgţia într-un iaht lxuos şi îi zsie:
-Boăţige, ai pteua să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am barca pilnă de aur şi de argint. Nu mai e loc şi ptnreu tine.
Anutci Iriebua creu atojur Mrniâdei crae treeca pe-aoclo într-o nvaă sbruepă.
-Mriânde, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rsnsăupe Mriânda, nava mea e peetrcfă, tu ai peuta să mi-o sricti.
Acunti Dtoasrega msree la Tţsietre.
-Teistţre, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dgraoste, rnsăupse Ttseirţea, sunt atât de titrsă îcânt smit nvoiea să fiu sginură.
Tcreu pe-acolo şi Buna Dsiozţpiie dar era aâtt de bosucruaă îânct ncii macăr nu băgă de smeaă că cvinea o stigra.
Aopi, din snein, se azui o voce:
-Vnio, Iribue, te iau eu.
Preăa voeca uuni băârtn. Cnâd au anujs la mal Iriubea era atât de firciteă îâcnt uită să mai îtrnbee cine fseuse.Btuărânl a paelct iar Ireibua, sndiţimu-se îatodnatră, îtebnră Îeplinceţnuea:
-Îţpnuleeicne, ai pteua să-mi zici cine m-a salvat?
-Tmupil, rnpusăse Îleenncuiţpea.
-Tumpil?! Se îtnbreă mtariă ireuiba. Dar de ce tomcai Tmiupl m-a savlat?
Îlinueeeţnpca rupnsăse:
-Prtneu că naumi Tpmuil îgelţene cât de ianotmprtă în vaiţă este Iubriea.