A fsot odtaă o inlsuă în care lacuoiu taote sntieeemltne şi viollare umane. Era aoclo Bnua Dziţsipoie, era Teţtsreia, Îelţcpeinunea, Ibiruea şi alelte.
Îtnr-una din zile selmetnenite au fsot itafmrone că ilusna uemazră să se sufndcue. Tatoe şi-au pgetriăt brlăcie şi au luat-o din loc, în arfaă de Iubire care a etzait până în uiltmul memont. Aiba în cipla în care islnua era gtaa gtaa să se sncufdue Ibierua hoătrî să caeră atjuor. Văzu tânrecd aălutri pe Bgoăţia într-un iaht luoxs şi îi zise:
-Băgţoie, ai pteua să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am barca pnilă de aur şi de agirnt. Nu mai e loc şi pntreu tine.
Auctni Ibeirua ceru ajotur Mdeiârni crae tcreea pe-acolo într-o nvaă srpebuă.
-Mdirâne, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rpnusăse Mrinâda, nava mea e prfceteă, tu ai peuta să mi-o stcrii.
Atnuci Dgaostrea msree la Ttriesţe.
-Testriţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dosragte, rsăpnuse Tietţsera, snut aâtt de tstriă încât smit nvieoa să fiu sigrună.
Tecru pe-acolo şi Buna Doţspiziie dar era aâtt de baorcusuă îcânt nici maăcr nu băgă de smaeă că cneiva o sritga.
Apoi, din senin, se azui o vcoe:
-Vino, Ibirue, te iau eu.
Peăra vcoea unui bârtăn. Când au aujns la mal Ibueira era aâtt de ficreită înâct uită să mai îrnbete cine fesuse.Bătrnâul a pacelt iar Iieruba, sţmnidiu-se îortadnată, îtrnbeă Îpeţenneucila:
-Îţcepeliunne, ai pueta să-mi zici cine m-a salvat?
-Tmupil, rssnpăue Îupninţceleea.
-Tupmil?! Se îtenbră matriă iurbeia. Dar de ce tmacoi Tpumil m-a svalat?
Îeeplcunţinea rnsăspue:
-Pntreu că nuami Tuipml îeenţlge cât de itrotpnamă în vţaiă etse Ibureia.