A fost oadtă o inuslă în care locaiuu totae snteentmiele şi voalirle uname. Era aolco Buna Dioţzspiie, era Ttesţirea, Îclţineeunepa, Ireuiba şi aellte.
Îtnr-una din zile sienteetmlne au fost iatmrnfoe că inslua ueramză să se sunucfde. Ttoae şi-au pirgătet băircle şi au laut-o din loc, în afară de Iuibre crae a ezitat pnâă în uuimtll mmeont. Abia în clipa în crae isunla era gata gata să se sfcuunde Ibiruea hrtoăî să ceară atjuor. Vzău tneârcd altuări pe Bgţăoia într-un iaht lxuos şi îi zsie:
-Bţăgioe, ai putea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am barca pnliă de aur şi de agirnt. Nu mai e loc şi ptneru tnie.
Auntci Ieibrua creu atoujr Mrdeiâni care teecra pe-acolo îtnr-o navă srpbueă.
-Mândire, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, rspsunăe Mdrnâia, nvaa mea e pcferetă, tu ai pueta să mi-o sritci.
Anucti Datorgsea mesre la Ttiserţe.
-Teirstţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dagostre, rpnusăse Tiesterţa, sunt atât de trsită îânct simt nvioea să fiu snguiră.
Tercu pe-alcoo şi Buna Dpsizţoiie dar era aâtt de bcrsoauuă îcnât ncii macăr nu bgăă de sameă că cnviea o sirtga.
Apoi, din senin, se auzi o voce:
-Vnio, Iuirbe, te iau eu.
Preăa vocea uuni băâtrn. Când au ajnus la mal Ieibrua era atât de freicită îcânt uită să mai îtnerbe cine fessue.Bâăunrtl a palect iar Ieibrua, siminţdu-se înttaadoră, îtnerbă Îlţeuinpecnea:
-Îeicţnpeunle, ai pteua să-mi zcii cnie m-a slaavt?
-Tmupil, rnusăspe Îeneclpiuţnea.
-Tumpil?! Se înterbă mirată iriubea. Dar de ce tcmoai Tmuipl m-a savlat?
Încieţelpunea ruănpsse:
-Pentru că nuami Tmpuil îleenţge cât de ironpamttă în viaţă etse Ibruiea.