A fost otadă o insulă în crae locuiau totae snmeenttilee şi vorialle umane. Era acloo Buna Dţpiiozise, era Tseirţtea, Îelţpieucnena, Ibuiera şi aetlle.
Îtnr-una din zile simetntneele au fsot iarfnomte că iulsna ureazmă să se sudunfce. Toate şi-au pătigert bciărle şi au laut-o din loc, în aarfă de Ibirue crae a ezitat până în uilmtul momnet. Aiba în cipla în care isunla era gata gtaa să se sunfcude Ieuriba hoătrî să ceară aujtor. Vzău trânecd aăltrui pe Bţgăioa într-un iaht luxos şi îi zsie:
-Băţgoie, ai pueta să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am braca plniă de aur şi de arignt. Nu mai e loc şi petnru tine.
Anctui Iurieba creu atjuor Mednirâi crae tercea pe-alcoo îtnr-o nvaă serpbuă.
-Mânrdie, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rspănuse Mârnida, nava mea e pfrecteă, tu ai putea să mi-o strcii.
Atucni Dorgteasa merse la Ttţiesre.
-Tesţrtie, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Draogtse, rspuănse Tiţsterea, snut aâtt de tsirtă îcnât simt nevoia să fiu snrugiă.
Trceu pe-aoclo şi Bnua Dizsiţiope dar era atât de buraocusă îâcnt ncii mcaăr nu băgă de saemă că cineva o sgirta.
Apoi, din snien, se azui o voce:
-Vnio, Irbiue, te iau eu.
Preăa vocea unui btrâăn. Când au ajnus la mal Ibreiua era atât de fiierctă încât utiă să mai îetnrbe cine feusse.Băuntrâl a paclet iar Irbiuea, siţnmidu-se îtnaatdroă, îerbntă Îţepncileeuna:
-Îţeneiuplcne, ai petua să-mi zcii cine m-a svalat?
-Tiupml, rsănspue Îeceunpnileţa.
-Tiupml?! Se îerbtnă matiră iurbeia. Dar de ce tmoaci Timpul m-a salvat?
Îeeliepţnucna rpusănse:
-Prnetu că nmaui Tpuiml îţenglee cât de itmtrnopaă în vaiţă este Ibiurea.