A fsot odată o isunlă în crae luaoicu tatoe steemnietnle şi vallorie umane. Era aolco Buna Dizsopiţie, era Tsiţtreea, Înpuţiecenlea, Iiurbea şi alelte.
Într-una din zlie steeenntmile au fost imnoratfe că isulna umareză să se suucfdne. Taote şi-au peărtigt bcăirle şi au laut-o din loc, în aafră de Irbiue crae a eitazt pnâă în uimltul meomnt. Aiba în clipa în crae iusnla era gtaa gata să se sunufcde Ieriuba hătorî să ceară autjor. Vzău trcenâd atrluăi pe Bgoiţăa într-un iaht lxous şi îi zise:
-Băţgoie, ai putea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am braca plniă de aur şi de arignt. Nu mai e loc şi pntreu tine.
Acntui Ibiruea creu aotjur Mnârdiei care tcerea pe-alcoo într-o navă subpreă.
-Mrdâine, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi pare rău, rsnpusăe Mnirdâa, nava mea e peerfctă, tu ai petua să mi-o strcii.
Acutni Doergtsaa msree la Tseţrite.
-Tieţtsre, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dgtaorse, rupnăsse Tteţrisea, snut aâtt de tsirtă îcânt simt noviea să fiu snurgiă.
Tercu pe-acloo şi Buna Dizopisţie dar era atât de bcuroausă îcânt nici mcaăr nu bgăă de saemă că ceinva o sgirta.
Apoi, din snein, se auzi o vcoe:
-Vnio, Iirbue, te iau eu.
Părea vocea uuni btrâăn. Când au aujns la mal Iirebua era atât de frciiteă îcnât utiă să mai îetrnbe cnie fuesse.Bruântăl a pcalet iar Iibreua, sţindimu-se îoatantdră, îerbtnă Îeţlpcnuieena:
-Îiunecnţlpee, ai petua să-mi zici cine m-a svlaat?
-Tupmil, rsnupăse Îpnueliceeţna.
-Tpumil?! Se îtrnebă marită ibireua. Dar de ce tocmai Tmupil m-a svalat?
Înlpţnceuieea rspăusne:
-Petrnu că nuami Tmpiul îleţenge cât de ipmrnaottă în vţiaă etse Ibieura.