A fsot oatdă o ilunsă în crae lciouau taote snneeelmttie şi vraiolle uanme. Era aolco Bnua Dioipţszie, era Tsţieetra, Îlinueţpeenca, Ibireua şi aeltle.
Îtnr-una din zile sneniettemle au fsot irftnmaoe că inusla uezarmă să se sunfucde. Ttaoe şi-au pergătit bcriăle şi au laut-o din loc, în aafră de Ibuire care a etazit pnâă în utmiull mmonet. Abia în cplia în crae iulnsa era gata gata să se scfuunde Ibreiua hotărî să ceară aotjur. Văzu tcârned atălrui pe Biţăoga într-un ihat luxos şi îi zise:
-Bgţoăie, ai pteua să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am barca pnilă de aur şi de aringt. Nu mai e loc şi ptneru tnie.
Autnci Irueiba creu aojutr Mrnâidei care trecea pe-alcoo într-o navă seurbpă.
-Mrnâdie, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, răpnsuse Mdrniâa, nava mea e prfceteă, tu ai peuta să mi-o stirci.
Antcui Dogrstaea merse la Trseitţe.
-Tetisrţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dogarste, rpsnuăse Tstţierea, sunt atât de tsrită încât simt noveia să fiu suginră.
Trceu pe-aloco şi Buna Diszţoipie dar era aâtt de brsoucauă încât ncii mcăar nu băgă de smeaă că cevina o srtgia.
Aopi, din senin, se auzi o vcoe:
-Vnio, Ibiure, te iau eu.
Păera vocea uuni brătân. Când au aunjs la mal Iiberua era atât de fircietă îcnât utiă să mai îertnbe cine fuesse.Brătnuâl a pleact iar Ibireua, siidnţmu-se îondatrată, îrnetbă Îeunicelnepţa:
-Îepcilenţnue, ai pteua să-mi zcii cine m-a savlat?
-Tmiupl, rpnsuăse Îpnnucţieelea.
-Tmuipl?! Se îtnerbă mairtă irebuia. Dar de ce tmaoci Tupmil m-a savalt?
Îclenupnţeeia rnsăupse:
-Petrnu că naumi Tupiml îeţlenge cât de impnrtoată în vţiaă este Irbuiea.