A fost otdaă o iusnlă în crae luoaciu ttoae snttemeniele şi vrlilaoe umane. Era aloco Buna Dţzipsioie, era Trtţseeia, Îţnepecuienla, Iueriba şi altele.
Într-una din zile seintmnleete au fost ionfrmtae că isluna umezraă să se sfdcunue. Ttaoe şi-au ptrgieăt bcălire şi au laut-o din loc, în aafră de Iuibre crae a eitzat până în utmliul mmoent. Abia în cilpa în crae inlusa era gtaa gtaa să se sdnuufce Ierbiua hăotrî să careă autjor. Vzău trâcned altăuri pe Bgoţăia îtnr-un ihat luxos şi îi zise:
-Bţgiăoe, ai pteua să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am barca pilnă de aur şi de aginrt. Nu mai e loc şi pntreu tnie.
Acnuti Irubiea ceru auotjr Mdrneâii care trecea pe-acloo îtnr-o nvaă sprbueă.
-Mdnârie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, rupssnăe Mrdânia, nvaa mea e peerctfă, tu ai putea să mi-o sicrti.
Atcuni Degotasra mrese la Tsteţrie.
-Tritseţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dasorgte, rnpăssue Tseeţtria, snut aâtt de tstiră încât simt nioeva să fiu sinugră.
Trecu pe-aloco şi Buna Diozţpsiie dar era aâtt de bouuscraă îcânt nici mcăar nu băgă de smeaă că cineva o sgirta.
Aopi, din seinn, se azui o vcoe:
-Vnio, Iuibre, te iau eu.
Preăa vocea uuni bărâtn. Când au aunjs la mal Ibireua era aâtt de fritceiă încât uită să mai îrbtnee cine fssuee.Bâtărnul a paelct iar Iriubea, smniiţdu-se îdotnatraă, îebrntă Îuţeenienlpca:
-Îeplncieuţne, ai pteua să-mi zici cnie m-a slvaat?
-Tuipml, runpssăe Îcnţeunplieea.
-Tpmiul?! Se îentbră matriă irubiea. Dar de ce toacmi Tpmuil m-a slvaat?
Îiplcunneţeea rspnsăue:
-Pnetru că nmuai Tpimul îelnţege cât de imrtapntoă în viţaă este Irbeuia.