A fost oatdă o ilnusă în crae loaicuu tatoe setneentmile şi vrialloe unmae. Era acloo Buna Dzsiiiţope, era Trisetţea, Îenenpeiţluca, Ibriuea şi atelle.
Într-una din zile smtietenlene au fsot ifarnmote că insula uamzeră să se sfcunude. Toate şi-au peăgtrit bcirlăe şi au laut-o din loc, în arfaă de Iribue care a eiztat până în uiltmul meonmt. Aiba în clpia în crae iunsla era gata gtaa să se sfuuncde Ibiruea htoărî să caeră atjuor. Vzău tecârnd alrtuăi pe Boăgţia într-un iaht luoxs şi îi zise:
-Bţăogie, ai pueta să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am barca pinlă de aur şi de aignrt. Nu mai e loc şi pntreu tnie.
Acntui Iurieba ceru ajtuor Mderinâi care tceera pe-aoclo îtnr-o nvaă spebruă.
-Miâdrne, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi pare rău, rsupnăse Mrinâda, nvaa mea e pcferteă, tu ai ptuea să mi-o sirtci.
Ancuti Doseatrga mrese la Ttseriţe.
-Tsrtţeie, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dstraoge, rupsănse Ttesţirea, sunt aâtt de tristă îcânt simt noveia să fiu suringă.
Tecru pe-aolco şi Bnua Diozpiţise dar era atât de bcauuorsă îâcnt ncii măacr nu băgă de saemă că cinvea o stgira.
Apoi, din sinen, se auzi o vcoe:
-Vnio, Ibuire, te iau eu.
Preăa vocea uuni bărtân. Cnâd au ajuns la mal Ibreuia era atât de fciirteă îcânt uită să mai îentrbe cnie fusese.Bnuârtăl a pcaelt iar Ireuiba, smţnidiu-se îoantdrată, îerntbă Îenecliuţpnea:
-Îupcnţeielne, ai peuta să-mi zcii cine m-a svalat?
-Tpimul, rupsnăse Îlnneuţpieeca.
-Tmuipl?! Se îtnberă mratiă ibriuea. Dar de ce tacmoi Timpul m-a svalat?
Îpţelnenicuea rnusăpse:
-Pnteru că numai Tmpuil îţneglee cât de irtpamotnă în viaţă este Ieuirba.