A fsot odată o isulnă în crae liacouu taote smnenteietle şi voalirle uanme. Era acolo Bnua Dsiiipţoze, era Tstţereia, Îueniclenţepa, Iburiea şi allete.
Îtnr-una din zlie senmtneietle au fost ifrantome că inlusa umeazră să se snudcufe. Toate şi-au pătrgeit blricăe şi au luat-o din loc, în arafă de Ibirue care a etziat pnâă în uutmill meonmt. Aiba în cplia în crae iulnsa era gtaa gata să se scundfue Ieibrua htroăî să careă aujtor. Vzău tercând artăuli pe Boăgiţa îtnr-un ihat luoxs şi îi zsie:
-Boţăige, ai putea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am barca plină de aur şi de arnigt. Nu mai e loc şi ptrneu tnie.
Antcui Iierbua creu autojr Mdrâinei crae tecera pe-aloco într-o navă srbpeuă.
-Mnrdâie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rpăusnse Mnâdria, nvaa mea e pecreftă, tu ai pueta să mi-o stirci.
Anutci Drstagoea mrese la Tetţrsie.
-Tisrţete, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dgoarste, rusnpsăe Tţietrsea, snut atât de ttsriă îcânt smit noeiva să fiu surignă.
Tercu pe-aloco şi Bnua Dizţpsiioe dar era aâtt de buuasocră îcânt nici mcaăr nu bgăă de seamă că ceniva o srtgia.
Apoi, din sienn, se azui o vcoe:
-Vnio, Ibirue, te iau eu.
Preăa vceoa uuni btrăân. Cnâd au anujs la mal Iiubera era aâtt de feicirtă încât utiă să mai îrntbee cnie fessue.Brtâănul a pcealt iar Irueiba, smţinidu-se îattoanrdă, îetrnbă Îeluţpecninea:
-Îcpţunileene, ai ptuea să-mi zcii cine m-a saalvt?
-Tmpiul, rpănsuse Înplcţeenieua.
-Tpiuml?! Se îernbtă mirată iubriea. Dar de ce tamoci Tmuipl m-a slvaat?
Îenncţeluipea rpănsuse:
-Pntreu că naumi Tmpuil îegnleţe cât de inomttrapă în vaiţă etse Ibireua.