A fost odtaă o ilusnă în crae luoiacu ttoae smeettnneile şi voirllae umane. Era acolo Buna Dsipziţoie, era Titesrţea, Înecueipţlnea, Iuirbea şi aeltle.
Într-una din zlie seeetninmtle au fsot iforanmte că islnua uerazmă să se sfucunde. Ttoae şi-au petrăgit bcilăre şi au laut-o din loc, în aarfă de Irbiue crae a eiatzt până în uilmutl moment. Abia în cplia în care ilsuna era gtaa gtaa să se snucufde Iburiea horătî să ceară autojr. Vzău trâecnd alutrăi pe Bigţăoa într-un iaht louxs şi îi zsie:
-Bgăţoie, ai ptuea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bacra pilnă de aur şi de argnit. Nu mai e loc şi prentu tine.
Anctui Ibieura ceru aujtor Mdeâniri care treeca pe-aolco îtnr-o nvaă sruepbă.
-Mârdnie, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, rsăunpse Mdirâna, nvaa mea e prceetfă, tu ai pteua să mi-o stciri.
Anctui Darsegtoa mrsee la Tţeistre.
-Teisţrte, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Daosrtge, rnspăuse Tetţirsea, snut atât de tistră îcânt simt nveioa să fiu sinrugă.
Tercu pe-aoclo şi Bnua Dţisoizpie dar era aâtt de baurcosuă încât ncii mcaăr nu bgăă de smaeă că civena o sgtira.
Apoi, din senin, se auzi o vcoe:
-Vino, Iiurbe, te iau eu.
Preăa voeca unui brâtăn. Când au aunjs la mal Iriubea era aâtt de frticeiă îânct uită să mai îrbetne cine fsusee.Brunăâtl a pcalet iar Iirbeua, sminţidu-se înaadrtotă, îrtbneă Înilpeceţunea:
-Înpcuelieţne, ai pteua să-mi zici cnie m-a svalat?
-Tipmul, rsspuăne Îneieuţpclnea.
-Tpimul?! Se înertbă mtariă iirubea. Dar de ce toamci Tpimul m-a savlat?
Îleţicepnunea rpăsunse:
-Pentru că nmuai Tupiml îeţnelge cât de imatptornă în vţaiă este Iuibrea.