A fost odată o iuslnă în crae lcoiuau taote sentitemnlee şi valiorle umane. Era aloco Buna Diisozpiţe, era Tţserieta, Îpţnieneeulca, Iruibea şi altlee.
Îtnr-una din zile setnnetlmiee au fsot irnomafte că isnula uarzemă să se sfncuude. Toate şi-au păitgret bcrilăe şi au luat-o din loc, în arafă de Iburie care a etzait pnâă în ultumil moemnt. Aiba în cipla în care inlusa era gata gtaa să se snudcufe Ierbuia htrăoî să careă aujtor. Văzu tcreând atluări pe Bgoţiăa într-un ihat luoxs şi îi zise:
-Băiţoge, ai pueta să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bcraa plină de aur şi de aginrt. Nu mai e loc şi ptneru tine.
Auntci Iebirua creu atujor Mrdniâei care tcerea pe-aolco într-o navă srubpeă.
-Mrdniâe, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi pare rău, rsănpuse Mnâdria, nava mea e perfectă, tu ai ptuea să mi-o srtici.
Atncui Dotsragea mrsee la Tsrteiţe.
-Titsreţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Drsgtaoe, ruănpsse Tirţsteea, sunt atât de tstiră îcnât smit nevioa să fiu suingră.
Tceru pe-aloco şi Bnua Dpozţiisie dar era aâtt de burcasuoă înâct nici mcăar nu bgăă de smaeă că cinvea o sigtra.
Apoi, din senin, se azui o voce:
-Vnio, Iibrue, te iau eu.
Prăea vceoa unui brâătn. Când au ajuns la mal Irbueia era aâtt de frciteiă îcnât utiă să mai îrtenbe cine fseuse.Brănuâtl a pelcat iar Iuirbea, snmiiţdu-se îatdratonă, îtebnră Îeplcţuneenia:
-Îeţpncliuene, ai peuta să-mi zici cine m-a saavlt?
-Tipmul, rpnussăe Îinpeclueţnea.
-Timupl?! Se înbertă mrtiaă ireibua. Dar de ce tmaoci Tmpuil m-a svalat?
Îţnnueleiecpa rupsnsăe:
-Ptrenu că naumi Tuimpl îegelnţe cât de iaptnormtă în vaţiă este Irbiuea.