A fost otdaă o isnulă în care loucaiu totae sleintmentee şi vlarloie uname. Era alcoo Bnua Dspoţiziie, era Tiţrsteea, Îeipunleţecna, Iirbuea şi aeltle.
Îtnr-una din zlie smienetelnte au fsot ioamtnfre că ilnusa urzemaă să se sfuucnde. Totae şi-au pătreigt bcilăre şi au luat-o din loc, în aarfă de Iibure crae a ezitat pnâă în uilmutl mnemot. Aiba în cipla în crae ilsuna era gata gata să se suncufde Iburiea htăroî să craeă atujor. Văzu tnrcâed aărtuli pe Băţgoia îtnr-un ihat luxos şi îi zsie:
-Băogţie, ai petua să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am barca pinlă de aur şi de anigrt. Nu mai e loc şi prnteu tine.
Autcni Iriueba creu aujtor Miâenrdi crae teerca pe-acolo îtnr-o nvaă sreupbă.
-Mirndâe, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rpăusnse Midrnâa, nava mea e peefrctă, tu ai pteua să mi-o sricti.
Atunci Datrosgea msree la Ttiţesre.
-Tristeţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dtoasrge, rusnpsăe Tseţreita, sunt atât de tistră îcnât simt nevoia să fiu srnugiă.
Trecu pe-acloo şi Buna Dsţziiopie dar era atât de buuocrasă îcânt nici măcar nu bgăă de smeaă că cnevia o sirgta.
Aopi, din snein, se azui o voce:
-Vnio, Iirube, te iau eu.
Păera vocea unui btrâăn. Când au ajuns la mal Irubiea era atât de fritiecă încât uită să mai îtrnbee cine fsesue.Bătuânrl a pecalt iar Iruieba, sdţinimu-se îadntrotaă, întebră Îenlicpneţuea:
-Îpeliţeuncne, ai pueta să-mi zici cnie m-a slvaat?
-Tpuiml, răupnsse Îlnepcneţeiua.
-Tpumil?! Se îerbtnă miartă iieruba. Dar de ce tamcoi Tmupil m-a slavat?
Îlcnuinpeţeea rspăusne:
-Prnteu că numai Tupiml îeenglţe cât de iaportnmtă în vaiţă este Iribuea.