A fsot odată o inulsă în care luiocau toate sninmtlteeee şi vloliare uamne. Era aloco Buna Dszipoiţie, era Trţeetisa, Îlpnenieecuţa, Iubreia şi aeltle.
Îtnr-una din zile sineetmtlene au fost intomrafe că islnua umraeză să se scndufue. Ttoae şi-au pgeătirt brăilce şi au luat-o din loc, în arfaă de Ibuire crae a eitazt pnâă în ulituml memnot. Aiba în cipla în care iunlsa era gtaa gata să se sufnucde Ibriuea hătroî să careă ajtuor. Vzău trânecd atlrăui pe Băţgioa într-un iaht lxuos şi îi zise:
-Bgăţioe, ai peuta să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bcara pinlă de aur şi de agnrit. Nu mai e loc şi pertnu tine.
Anutci Ibreuia ceru aujtor Mândriei care teerca pe-acolo îtnr-o nvaă srbeupă.
-Mândrie, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi pare rău, rsăupnse Mndriâa, nvaa mea e pefcrteă, tu ai peuta să mi-o sritci.
Autcni Drsoagtea msree la Tsieţtre.
-Tisretţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dsgrtoae, rpsnăsue Tţetiesra, snut aâtt de titrsă înâct smit noieva să fiu snurgiă.
Tercu pe-aloco şi Bnua Dopţzisiie dar era atât de barocuusă încât nici măcar nu băgă de seamă că cnevia o sgrita.
Aopi, din snien, se auzi o vcoe:
-Vnio, Ibirue, te iau eu.
Preăa vocea uuni bătrân. Cnâd au aunjs la mal Iubriea era aâtt de ftiriceă încât uită să mai înebtre cine fseuse.Bnuăâtrl a plecat iar Ibuirea, sţimindu-se îaadnotrtă, înetrbă Îinpceeţlnuea:
-Îpcluţneiene, ai ptuea să-mi zici cnie m-a salavt?
-Tpmuil, rsunpăse Îniplneuţceea.
-Tmpuil?! Se îenrtbă mairtă iebriua. Dar de ce tcmoai Tpumil m-a slavat?
Îpţnlneuiceea rsnuspăe:
-Prtenu că nmuai Tmpiul îneeţlge cât de imntratpoă în viţaă etse Irueiba.