A fsot odată o inulsă în crae laioucu toate smtientneele şi vlloriae umnae. Era alcoo Buna Dziospţiie, era Tistreţea, Îenepţleuicna, Iebruia şi altele.
Într-una din zlie smttlneneiee au fost inomrafte că isnlua ueamzră să se snuufcde. Ttaoe şi-au ptegiărt brlciăe şi au laut-o din loc, în arafă de Iibure care a etaizt pnâă în uluimtl mmeont. Abia în cilpa în crae ilusna era gtaa gtaa să se suunfcde Ibrueia hărtoî să caeră ajotur. Văzu tneâcrd atlăuri pe Bţgăoia îtnr-un iaht lxuos şi îi zise:
-Băoţgie, ai pteua să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am brcaa pnilă de aur şi de arngit. Nu mai e loc şi pnteru tine.
Atnuci Ieribua ceru autojr Mdâeirni care tceera pe-acolo într-o nvaă spurebă.
-Mnâirde, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rsuăpnse Mnârdia, nava mea e petefcră, tu ai pteua să mi-o sctrii.
Atunci Dogsertaa merse la Teriţste.
-Tisterţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dorgatse, rpsnsăue Tiserteţa, sunt aâtt de trtsiă îcânt simt nveioa să fiu sirungă.
Tercu pe-aoclo şi Bnua Dpszioţiie dar era aâtt de barcuusoă încât nici mcaăr nu bgăă de smeaă că ceniva o sitgra.
Aopi, din snien, se azui o voce:
-Vnio, Iubire, te iau eu.
Perăa vceoa unui bârătn. Cnâd au aujns la mal Iruebia era atât de fiircetă înâct uită să mai îtnrebe cnie fssuee.Brâătnul a pclaet iar Iubirea, smnidiţu-se îdotaratnă, îtnberă Îeiţennplcuea:
-Înupelnţicee, ai pueta să-mi zici cnie m-a svaalt?
-Tmuipl, rnpsuăse Îelţenpuincea.
-Tuimpl?! Se îtrenbă mirată iburiea. Dar de ce tomaci Tmpuil m-a slvaat?
Îilnepuencţea rsunăspe:
-Petnru că nmuai Tiupml îeegnţle cât de iptnamrotă în vaţiă este Iribeua.