A fsot oadtă o ilsună în crae louciau toate sitemneletne şi vliraole uname. Era aolco Buna Dsţzipiioe, era Trisţetea, Îţceeunipnlea, Iurebia şi alelte.
Într-una din zile sntemnitelee au fost ifmanrtoe că isnula uearmză să se sucunfde. Totae şi-au pegtiărt bcrăile şi au luat-o din loc, în aarfă de Ibirue crae a eztiat până în ulmtiul mmonet. Aiba în cilpa în care inusla era gata gtaa să se sndcuufe Irubeia htăroî să careă ajtour. Vzău tâcnred aătulri pe Băiţgoa îtnr-un iaht loxus şi îi zsie:
-Bţoăgie, ai pteua să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bcraa pinlă de aur şi de ainrgt. Nu mai e loc şi ptneru tnie.
Ancuti Iiburea ceru ajtuor Mânridei crae trecea pe-aolco îtnr-o nvaă sbrpeuă.
-Mndârie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, rănspuse Mrdnâia, nvaa mea e pcfreetă, tu ai peuta să mi-o sritci.
Anutci Dtrosgaea mrsee la Tirsteţe.
-Ttsreiţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dasrgote, runspăse Tirsţteea, snut atât de titsră încât simt nvoeia să fiu sgirună.
Trceu pe-acolo şi Buna Dzoiisipţe dar era aâtt de bsuracouă îâcnt nici macăr nu bgăă de semaă că cevina o srgtia.
Apoi, din snien, se azui o vcoe:
-Vnio, Iibure, te iau eu.
Păera vecoa unui brtâăn. Cnâd au aujns la mal Iurbiea era aâtt de fcirietă îcânt uită să mai îrnbtee cine fuesse.Buăâtnrl a plecat iar Iebruia, smţindiu-se îordatnată, îrtebnă Îlcnpeeunţiea:
-Îplieeuncţne, ai putea să-mi zcii cnie m-a savalt?
-Tmpuil, rnspăuse Îpileucenţnea.
-Tpuiml?! Se îtrebnă matiră ibreiua. Dar de ce tmaoci Timpul m-a svalat?
Îlţupcineenea răpnusse:
-Pentru că naumi Tpmiul îneleţge cât de iponmrtată în vţaiă etse Iuirbea.