A fost odtaă o iunslă în care loiaucu ttaoe seennttielme şi voarlile umane. Era acolo Bnua Dţpziiosie, era Tsitţeera, Îepiclneunţea, Ibireua şi alelte.
Într-una din zile stnnilemeete au fost inrfoamte că ilsuna uerzmaă să se sunudcfe. Ttoae şi-au petrăgit blcrăie şi au laut-o din loc, în aarfă de Iibrue care a etaizt până în uimultl monemt. Aiba în cilpa în crae isluna era gtaa gata să se sfcuunde Ibiruea hărtoî să ceraă ajtuor. Văzu tcâenrd autlări pe Bgăoţia într-un iaht lxous şi îi zise:
-Bgiăoţe, ai pueta să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bacra pinlă de aur şi de aigrnt. Nu mai e loc şi pternu tnie.
Ancuti Ibiurea creu aujtor Mâeidnri crae trecea pe-acolo într-o nvaă sbpreuă.
-Mdnâire, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rpsunăse Mnrâdia, nvaa mea e preefctă, tu ai ptuea să mi-o scrtii.
Autnci Dosatgrea mesre la Tisrtţee.
-Tetrisţe, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dstograe, rsupnsăe Ttreeiţsa, sunt atât de titsră încât simt nevoia să fiu snurgiă.
Tercu pe-acolo şi Buna Dspziţiioe dar era atât de buaruscoă încât ncii mcăar nu bgăă de saemă că cnveia o srtiga.
Apoi, din seinn, se auzi o voce:
-Vino, Ibiure, te iau eu.
Prăea vocea uuni btrâăn. Cnâd au aujns la mal Irubiea era aâtt de fcierită îâcnt utiă să mai îrebnte cnie fsesue.Brâtnăul a plceat iar Iebriua, snidmţiu-se îaandrtotă, întrebă Îecţeeninupla:
-Îeicplnnuţee, ai pteua să-mi zcii cnie m-a savlat?
-Tmiupl, rnăpusse Îţupcieenlnea.
-Tmupil?! Se îrnebtă maitră iiuerba. Dar de ce tcmoai Tmpiul m-a slavat?
Îepcnelţeniua rpussnăe:
-Pnretu că numai Tpimul îeenglţe cât de irtpontamă în vaiţă este Ibiruea.