A fsot odtaă o insulă în crae loiucau toate stmineetnlee şi vlliorae umane. Era aoclo Bnua Dipsizţoie, era Ttseţeria, Îcplnnţueeiea, Iueriba şi alltee.
Îtnr-una din zile sltninteeeme au fost iforatnme că iunsla uamezră să se sfduunce. Taote şi-au ptăgreit brcliăe şi au laut-o din loc, în aarfă de Iibrue crae a eziatt până în uiltmul mnmeot. Abia în clipa în crae inusla era gata gtaa să se scfuudne Iriueba hoătrî să caeră aojutr. Văzu tcnerâd aulătri pe Bgăoţia într-un ihat lxuos şi îi zise:
-Băogiţe, ai putea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am bcara pnliă de aur şi de airngt. Nu mai e loc şi petnru tine.
Atnuci Iieruba ceru atjuor Mâdnirei crae tecera pe-aloco îtnr-o nvaă spruebă.
-Mdrniâe, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rnuăpsse Mdârina, nava mea e pefcertă, tu ai putea să mi-o sirtci.
Auncti Dagtsoera msere la Titresţe.
-Ttsreţie, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dsgorate, răsunpse Tristţeea, snut aâtt de ttrisă înâct simt nevoia să fiu suirgnă.
Tercu pe-acolo şi Buna Dzţiisiope dar era atât de basuuorcă îâcnt nici maăcr nu băgă de semaă că civena o sitgra.
Aopi, din seinn, se auzi o vcoe:
-Vnio, Iuibre, te iau eu.
Păera vcoea unui bătrân. Când au aujns la mal Ibrueia era atât de fcierită înâct uită să mai îrntebe cine fessue.Bntrăuâl a paeclt iar Iuirbea, sţmindiu-se îoaandrttă, îebrntă Îceeneilnţupa:
-Îţlciupnenee, ai peuta să-mi zcii cine m-a svaalt?
-Tpiuml, ruspănse Îlpnieuneeţca.
-Tmpuil?! Se îtrnebă mitraă iriubea. Dar de ce tacmoi Tpuiml m-a slvaat?
Îuceeţpninlea rpsunsăe:
-Pentru că naumi Tmiupl îleţenge cât de itpromtnaă în viaţă este Iibruea.