A fost oatdă o isunlă în care luiocau tatoe sinetemetnle şi vlroliae umane. Era aoclo Buna Doiţpiszie, era Tiretţsea, Îieuncpnelţea, Iribuea şi aletle.
Îtnr-una din zlie stteeeninlme au fost itnramfoe că isunla ueazmră să se suundcfe. Ttaoe şi-au prgăteit bcările şi au laut-o din loc, în aafră de Irbuie care a eatizt pnâă în ultmiul monemt. Abia în cilpa în crae inusla era gtaa gtaa să se sundufce Ireiuba hrăotî să ceară ajotur. Văzu trâcend atluări pe Bţoăgia într-un ihat loxus şi îi zise:
-Băţoige, ai pteua să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am bcraa pnilă de aur şi de agrnit. Nu mai e loc şi ptrneu tine.
Autcni Ireibua ceru autojr Miâredni care tcerea pe-acolo într-o nvaă sruepbă.
-Mndrâie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rspsuăne Mdânria, nvaa mea e pefrcteă, tu ai putea să mi-o sritci.
Auntci Dgarotsea msree la Tisţtree.
-Tţeistre, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dsratoge, rnuspsăe Trtesţiea, snut aâtt de tsrită îânct simt noveia să fiu sirgnuă.
Tecru pe-aolco şi Buna Dsziţipoie dar era aâtt de boarcsuuă îâcnt ncii macăr nu bgăă de saemă că cineva o stirga.
Aopi, din senin, se azui o vcoe:
-Vnio, Iibure, te iau eu.
Părea vceoa uuni băâtrn. Când au ajnus la mal Iebirua era atât de fecirită încât uită să mai înbetre cine fussee.Btânrăul a placet iar Ierbuia, sminidţu-se îdorattană, înterbă Îineepueţclna:
-Îneunţlicepe, ai putea să-mi zici cnie m-a slavat?
-Timupl, rnăpusse Îcupţenleniea.
-Tpiuml?! Se îrbetnă matriă ireibua. Dar de ce tcoami Tpimul m-a savalt?
Îeţilcennupea ruăpnsse:
-Pnetru că nmuai Tmipul îngeelţe cât de irotntampă în vaiţă etse Iiurbea.