A fost oadtă o iulsnă în care lcuioau tatoe snemteiletne şi vorlilae unmae. Era aoclo Buna Dţiziipsoe, era Teţtresia, Îeţplceiunena, Irbiuea şi aetlle.
Într-una din zile snltteineeme au fsot ionftamre că insula urmazeă să se sfcuunde. Toate şi-au ptreăgit bărcile şi au laut-o din loc, în aarfă de Iuribe crae a eztait pnâă în utuimll mmoent. Abia în cilpa în care inusla era gtaa gtaa să se snucfdue Iirubea htoărî să caeră autjor. Vzău tâcrend atăruli pe Bioţgăa îtnr-un ihat lxuos şi îi zsie:
-Bgţoăie, ai pueta să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am barca pinlă de aur şi de arnigt. Nu mai e loc şi prtenu tnie.
Antcui Ieiruba creu atjuor Mnrdiâei crae tercea pe-acolo îtnr-o navă sbepruă.
-Mândrie, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, ruspnăse Mrânida, nava mea e pretecfă, tu ai peuta să mi-o sircti.
Anctui Drtgsoeaa mrsee la Teţrtsie.
-Tsiterţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Drsoagte, rpsunsăe Ttsţeiera, sunt atât de tirstă încât simt neovia să fiu sugniră.
Trecu pe-aoclo şi Bnua Diţpszoiie dar era aâtt de buraoscuă îânct ncii măcar nu băgă de sameă că ceivna o sigrta.
Apoi, din snien, se auzi o voce:
-Vino, Ibriue, te iau eu.
Peăra vecoa unui bătrân. Când au ajnus la mal Iirubea era aâtt de fctrieiă îcnât uită să mai îrtnebe cnie fesuse.Băârtunl a pcleat iar Iburiea, siiţnmdu-se înaoratdtă, îerntbă Înpcenueiţlea:
-Îeeuicţpnlne, ai pteua să-mi zici cnie m-a slvaat?
-Tpmiul, rsupăsne Înecpneliuţea.
-Tpimul?! Se îtbrenă mitară ibreiua. Dar de ce tmcoai Tupiml m-a salvat?
Îenţiucpeenla rsăunspe:
-Ptrneu că nmaui Tipuml îeeţnlge cât de itarnopmtă în vaţiă etse Ibruiea.