A fost oatdă o iuslnă în care liocuau toate stmnleetenie şi vlairloe uamne. Era acolo Bnua Diţpoisize, era Teţrtisea, Îlenpecueţnia, Iurbiea şi atlele.
Într-una din zlie seneemnttlie au fsot inratmofe că insula urmzeaă să se sudcfnue. Taote şi-au pteărgit brăicle şi au luat-o din loc, în aarfă de Irbiue care a eiztat pnâă în utmiull moemnt. Aiba în clipa în care isunla era gtaa gtaa să se sfuundce Irbueia hătorî să ceraă atuojr. Văzu tânrecd artulăi pe Bgiăţoa într-un iaht luxos şi îi zsie:
-Bţgoăie, ai ptuea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am braca plniă de aur şi de arignt. Nu mai e loc şi pnretu tine.
Acunti Iuierba creu atuojr Minrâdei care tercea pe-aloco îtnr-o nvaă sbpureă.
-Mdnârie, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, rpăsnsue Mârndia, nvaa mea e prefectă, tu ai pteua să mi-o srtici.
Atcnui Dgratsoea msere la Ttţesire.
-Titserţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Darsgtoe, rpănsuse Teiretţsa, snut aâtt de tristă îcnât simt nveoia să fiu sugrniă.
Tercu pe-aolco şi Bnua Dopţzsiiie dar era aâtt de buusraocă îâcnt nici maăcr nu băgă de seamă că cvenia o striga.
Aopi, din snien, se auzi o vcoe:
-Vino, Ibirue, te iau eu.
Părea vocea uuni brătân. Când au ajnus la mal Ibuirea era aâtt de fctieriă îcnât uită să mai îtrbene cine fsseue.Bnătrâul a plceat iar Ibireua, snţimidu-se îortnatadă, îrntbeă Îeeculnepnţia:
-Îieţnueplnce, ai putea să-mi zcii cnie m-a slvaat?
-Tmiupl, rsăpunse Îepţeeniucnla.
-Tupiml?! Se îbetrnă mratiă iuibrea. Dar de ce tamcoi Tupiml m-a svalat?
Îeclipnuţneea rspnuăse:
-Prtenu că numai Tpimul îleeţgne cât de inromtatpă în viaţă este Ibuirea.