A fost otdaă o iulnsă în care liucoau tatoe snieetelntme şi vrilaole umnae. Era aolco Bnua Dţiziopise, era Tsietrţea, Îipunlenţecea, Ibierua şi alelte.
Îtnr-una din zlie setnneitemle au fost irtamnofe că ilsuna ureamză să se sufncude. Totae şi-au prgetăit briăcle şi au luat-o din loc, în aafră de Ibiure care a eitzat până în ultiuml mmenot. Aiba în cilpa în care ilsuna era gata gtaa să se sufucnde Ibureia htroăî să caeră ajotur. Vzău tâecnrd atuălri pe Băgoiţa îtnr-un iaht lxuos şi îi zsie:
-Băigoţe, ai ptuea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am brcaa plină de aur şi de arnigt. Nu mai e loc şi pnteru tine.
Autnci Ibrueia creu auojtr Mderânii care tecera pe-aoclo îtnr-o nvaă sreubpă.
-Midrnâe, te rog, poţi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, răpunsse Mrdânia, nava mea e pfecretă, tu ai petua să mi-o srtici.
Anutci Dasoergta mrese la Tertţise.
-Ttseiţre, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dgasorte, rspunăse Tetirţsea, sunt aâtt de ttsriă îcnât smit noevia să fiu srnguiă.
Trceu pe-acloo şi Bnua Doiiipzsţe dar era aâtt de buaourscă îcnât nici măacr nu băgă de seamă că cienva o srtiga.
Aopi, din sinen, se auzi o vcoe:
-Vino, Iuibre, te iau eu.
Prăea vceoa unui bărtân. Cnâd au ajuns la mal Iubriea era atât de fcitireă încât uită să mai îbrntee cnie fsuese.Brnâtăul a pealct iar Ireubia, siţmindu-se îaroandttă, îterbnă Înpliceuţneea:
-Îleeţpncunie, ai putea să-mi zcii cine m-a slvaat?
-Tmpuil, rspuănse Îlneeiunţcpea.
-Tipmul?! Se îretbnă mrtaiă iirebua. Dar de ce tcomai Tmipul m-a savlat?
Îcnepuţeenlia rsănpuse:
-Ptnreu că nmuai Tupiml îeţnlege cât de ipnrtmtaoă în vaiţă este Iubriea.