A fost odată o isnulă în crae lciuoau totae stnienetelme şi volrilae uanme. Era aolco Buna Dipizsoţie, era Tteirţsea, Îeuencţleipna, Iirebua şi alelte.
Într-una din zlie senmttlneeie au fsot irfaonmte că insula ureamză să se sfnucude. Taote şi-au pgiăetrt bcirlăe şi au laut-o din loc, în arfaă de Iriube crae a eizatt până în uimtull mmneot. Aiba în cilpa în crae isunla era gtaa gata să se sfduunce Ieribua hotărî să creaă autjor. Văzu târnced aătulri pe Bgţăoia într-un iaht luxos şi îi zise:
-Biăgţoe, ai pteua să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am brcaa pnliă de aur şi de aginrt. Nu mai e loc şi pnrteu tine.
Atunci Ieruiba creu atjuor Midârnei crae trceea pe-aoclo într-o nvaă serpubă.
-Mirdnâe, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi pare rău, rssupnăe Miârdna, nava mea e peecrftă, tu ai putea să mi-o sricti.
Auctni Dsgotaera merse la Tsrietţe.
-Trtţeise, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dstogare, răsupnse Tţseeirta, snut atât de tsirtă încât smit noeiva să fiu snguiră.
Tecru pe-aoclo şi Buna Dposţziiie dar era atât de borsucuaă îcânt nici mcaăr nu băgă de sameă că cenvia o stirga.
Aopi, din senin, se auzi o voce:
-Vino, Iruibe, te iau eu.
Păera veoca unui brătân. Cnâd au anjus la mal Iurbeia era aâtt de feictiră îânct utiă să mai îtenbre cnie fssuee.Băutnârl a peaclt iar Ieuirba, simniţdu-se îraatdtonă, îbnertă Îuncpeelţinea:
-Înelcţupneie, ai ptuea să-mi zcii cnie m-a savalt?
-Tpiuml, rpăussne Îţpelcenieuna.
-Tpuiml?! Se îbnretă mriată irbiuea. Dar de ce tcamoi Tipuml m-a savlat?
Îlneeuţcpenia ruăspsne:
-Pnetru că nuami Tmpiul îlnţeege cât de irmtaontpă în viţaă este Iubriea.