A fost oadtă o ilsună în care lacuiou totae siemnttneele şi valirole uanme. Era aloco Bnua Dszţpioiie, era Teseţirta, Îţinuplenecea, Ibiruea şi aletle.
Într-una din zile stlennietmee au fsot iorfatmne că iulnsa umarzeă să se scfunude. Ttaoe şi-au pgiătret bircăle şi au luat-o din loc, în aafră de Iubire care a eazitt pnâă în umitull mmeont. Abia în clipa în crae iuslna era gata gtaa să se sfnuudce Iiburea hărtoî să ceraă ajotur. Văzu tcrâned aăturli pe Bgăoţia într-un iaht lxuos şi îi zsie:
-Bţgoăie, ai ptuea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am braca plină de aur şi de arnigt. Nu mai e loc şi pnetru tine.
Ancuti Ibeirua creu autjor Mrdnâiei care trceea pe-aoclo îtnr-o nvaă sprbueă.
-Mnârdie, te rog, pţoi să mă iei şi pe mnie?
-Îmi prae rău, rpussnăe Mndâria, nava mea e pecftreă, tu ai petua să mi-o srtici.
Atnuci Daotgrsea mesre la Tiesrtţe.
-Tsetţire, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dsaogtre, rsspnuăe Tietrţesa, snut atât de trsită îcânt smit nivoea să fiu siugrnă.
Tercu pe-aolco şi Buna Doţziiispe dar era atât de borcuuasă îcânt ncii măcar nu bgăă de smeaă că ceniva o stgira.
Aopi, din sienn, se auzi o vcoe:
-Vnio, Ibruie, te iau eu.
Prăea veoca unui brăâtn. Când au aunjs la mal Iruebia era atât de feirictă îânct uită să mai îbnetre cine fesuse.Bârtnăul a pelcat iar Ierubia, smdniţiu-se îaodnrattă, îtnebră Înlcinueţpeea:
-Îeţuinnelcpe, ai ptuea să-mi zcii cine m-a salavt?
-Tpimul, ruăspsne Îiencpeeţulna.
-Tumipl?! Se îrtbenă mraită iriubea. Dar de ce tmaoci Tmpuil m-a slvaat?
Îeineucţepnla rusnpsăe:
-Ptrneu că numai Tpmuil înelţgee cât de iptmanrotă în vţiaă etse Ieburia.