A fost otdaă o inulsă în care louiacu tatoe snniteeemtle şi varllioe umane. Era aolco Bnua Dspiiţzoie, era Ttresţiea, Îpceniţluenea, Iuberia şi atlele.
Într-una din zile stteeenmnile au fsot iomranfte că ilusna uarmeză să se scufunde. Toate şi-au ptigerăt blircăe şi au laut-o din loc, în afară de Iiurbe care a eziatt până în umilutl menmot. Aiba în clipa în crae isulna era gata gtaa să se scuufnde Iruibea hortăî să ceraă autjor. Vzău tnâercd aăutrli pe Boăgţia îtnr-un iaht lxous şi îi zise:
-Biăoţge, ai ptuea să mă iei şi pe mine?
-Nu pot. Am brcaa plină de aur şi de angirt. Nu mai e loc şi pentru tnie.
Atcnui Iribeua ceru aujotr Mnâerdii crae trecea pe-aoclo într-o nvaă seurbpă.
-Mdnârie, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rupnsăse Mâdirna, nava mea e peetcfră, tu ai peuta să mi-o srctii.
Auctni Dsortagea mrsee la Trţestie.
-Tirsetţe, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dsarogte, răupsnse Tsetiţrea, sunt aâtt de trsită îcnât simt noeiva să fiu snruigă.
Tceru pe-aloco şi Bnua Diţiizpose dar era aâtt de bcurouasă înâct ncii măcar nu băgă de seamă că cienva o sgtira.
Aopi, din snein, se azui o voce:
-Vino, Irbiue, te iau eu.
Părea vecoa unui bărâtn. Când au aunjs la mal Ibuirea era aâtt de ficteriă îânct uită să mai îrntebe cine fsesue.Bânăutrl a pcelat iar Iebirua, sţnidmiu-se întdoraată, îrebntă Îlenuniepţcea:
-Îcpeniuelnţe, ai peuta să-mi zici cnie m-a slvaat?
-Tmipul, rnspăsue Îţnlucipneeea.
-Tmpuil?! Se îbrentă mtariă ibuirea. Dar de ce tcomai Tpumil m-a savalt?
Îeciueţplnnea rusnspăe:
-Ptenru că nmuai Tpiuml îleengţe cât de itamtpnoră în vaţiă etse Ibiruea.