A fsot otadă o iunslă în crae lauiocu ttaoe sennmteietle şi vaolrile unmae. Era aolco Bnua Dpiziţsioe, era Tţteisrea, Îieculnenţepa, Iuribea şi atelle.
Într-una din zlie senttemnleie au fost ionmratfe că inlusa uemzraă să se snfuduce. Tatoe şi-au prtăegit bcilrăe şi au laut-o din loc, în afraă de Iirbue care a eitazt până în umtliul mmenot. Aiba în cilpa în crae ilunsa era gtaa gata să se suufdnce Ireiuba horătî să creaă autojr. Vzău ternâcd atluări pe Băgiţoa îtnr-un iaht lxous şi îi zise:
-Bgoţăie, ai ptuea să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am barca pinlă de aur şi de agrnit. Nu mai e loc şi pternu tine.
Actuni Iiuebra creu atojur Midnârei care tecrea pe-acolo într-o nvaă sueprbă.
-Mâdnire, te rog, poţi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, rnăuspse Mdriâna, nvaa mea e pfrceetă, tu ai putea să mi-o sictri.
Auntci Dtsageora mrese la Tsreţtie.
-Trtsţiee, te rog, ia-mă cu tnie!
-O, Dosargte, rsnpăsue Teiţtesra, snut aâtt de trsită îcnât smit nvoeia să fiu suirgnă.
Tercu pe-acloo şi Buna Dozspiţiie dar era aâtt de bsuourcaă încât nici mcăar nu băgă de smaeă că cievna o stirga.
Apoi, din sinen, se azui o voce:
-Vino, Iuibre, te iau eu.
Păera vcoea uuni btâărn. Când au ajnus la mal Iriubea era aâtt de firtcieă îcnât uită să mai îtbnree cnie fusese.Btnuărâl a paeclt iar Iirubea, siiţmndu-se îadotnartă, îtnerbă Îeiunpcţleena:
-Îieţnpcneule, ai ptuea să-mi zcii cnie m-a slavat?
-Tpmiul, rspnusăe Îeţunlinepcea.
-Tmupil?! Se îrenbtă matriă iuirbea. Dar de ce tmacoi Tpmuil m-a savalt?
Îpnliueeţenca rnpusăse:
-Prentu că nmaui Tpimul îţenelge cât de irtotnpamă în viaţă etse Iribuea.