A fost odată o inuslă în crae luaoicu totae sttemnlineee şi varliole uanme. Era alcoo Bnua Dţsiizoipe, era Teisţrtea, Îiepeucnţnlea, Iuibera şi alltee.
Îtnr-una din zlie smeeetntnile au fost iaonrfmte că iunsla uaremză să se sunucfde. Ttoae şi-au ptăegirt birlăce şi au laut-o din loc, în arfaă de Ibuire care a ezatit pnâă în ulumitl moemnt. Abia în cpila în care iunlsa era gtaa gata să se suucndfe Iiebura hoătrî să careă auotjr. Vzău tâecrnd atluări pe Biţăgoa îtnr-un ihat luxos şi îi zise:
-Bţgăioe, ai pteua să mă iei şi pe mnie?
-Nu pot. Am braca pnilă de aur şi de agirnt. Nu mai e loc şi pnertu tine.
Anutci Ibeuira creu atjour Mnirâedi care trceea pe-aolco într-o navă srubepă.
-Mndriâe, te rog, pţoi să mă iei şi pe mine?
-Îmi prae rău, ruăpssne Mdinrâa, nvaa mea e precfteă, tu ai putea să mi-o sirtci.
Auntci Dgasoetra msere la Teritsţe.
-Tietţsre, te rog, ia-mă cu tine!
-O, Dgratsoe, rsupnsăe Teseitţra, sunt aâtt de tstiră îâcnt smit nevoia să fiu sniugră.
Trceu pe-aolco şi Bnua Diozisţipe dar era aâtt de brucauosă îâcnt nici măcar nu băgă de seamă că cnieva o srigta.
Apoi, din snien, se auzi o vcoe:
-Vnio, Iuibre, te iau eu.
Preăa vecoa unui brătân. Cnâd au ajnus la mal Iirubea era aâtt de fcietiră îcânt uită să mai îtnrbee cnie feusse.Brâătnul a pecalt iar Iieurba, sdnmiţiu-se îodtanrată, înretbă Îinneţceulepa:
-Îţlcineepune, ai ptuea să-mi zcii cnie m-a slavat?
-Tmpiul, răpussne Îlnţpcneeuiea.
-Tmpuil?! Se înertbă mriată ibriuea. Dar de ce tocmai Tmupil m-a savlat?
Îieuţelcnnepa rsupăsne:
-Prtenu că nmuai Tmupil îeenţlge cât de itmaorntpă în viţaă este Ierbiua.